Un eveniment în Cenaclul Phoenix

Am citit câteva poezii ale doamnei Valentina Popescu şi o spun din capul locului că în aceste toate este vorba mai mult de poezie decât de nişte versificări făcute chiar şi cu virtuozitate.

Încercând să-i definesc profilul liric cred că ne aflăm în faţa unei poete neoromantice obligată să se exprime într-un mediu spiritual noncanonic dar cu o încărcătură spirituală deosebită, adeseori surprinzătoare.

Faptul că o văd ca pe o neoromantică nu înseamnă că rămâne în paradigma romantică tradiţională ci, dimpotrivă, văd în poeziile domniei sale un evident efort de depăşire a clişeelor romantice tradiţionale.

Cu alte cuvinte Valentina Popescu, conştientă de mesajele estetice ale postmodernităţii, face efortul de a se făuri în acest sens.

După sfârşitul de penitenţă, supusă de pedeapsa pentru experienţele eşuate poeta conştientizeză ideea inulităţii purtării lor în gând. Fac precizarea că această poezie poate fi interpretată fie din perspectiva unei experienţe intime, ca iubire eşuată, ratată dar şi din perspectiva unei experienţe literar-estetice care, fără succes, caută să se reinventeze într-o formulă nouă, convingătoare şi cu expresivitate estetică.

Interogând „ce fel de lumină curge în apa durerii”, poeta se revigorează cu ideea că din mocirlă nuferii scot aur şi lumină: „seara răsar tăcute flori de nufăr/ rădăcină în mâl”.

Poeta se ascunde în suferinţă: „mă ascund ca să sufăr” apreciez că în egală măsură pentru o experienţă literar-estetică perimată, inexpresivă, dar trăind, în acelaşi timp speranţa şi bucuria faptului că „urme de lacrimi vestesc regăsirea” şi „în adânc pregătesc întregirea”, o posibilă nouă identitate lirică sau, în plan social, întregirea unei noi iubiri.

Sunt conştient că se vor găsi care să conteste interpretarea mea. Cu atât mai bine şi pentru poetă şi pentru mine. Să răspund astfel: un text poetic este cu atât mai relevant estetic şi provocator cu cât lasă deschisă posibilitatea mai multor interpretări. Dacă ne-am rezuma la comentarea acestui text poetic numai ca expresie a depăşirii unei experienţe intime eşuată cred că ar fi prea puţin.

Tot atât de stârnitoare de comentarii ni se înfăţişează ideea transplantului de organe vitale. Ne aflăm doar în postmodernitate iar iniţiativele de supravieţuire cunosc noi forme medicale.

Surprinzător Valentina Popescu ne propune un transplant liric pe care nu l-am găsit exprimat în acest mod în lecturile mele.

Transplantul liric ar urma să-i înjumătăţească excesul de feminitate al poetei, pentru că „îngerii au decis” că excesul de feminitate este prea mult pentru o poetă şi, ca urmare, se impune vindecarea. Într-o epocă în care bărbaţii acuză lipsa de feminitate, chiar tehnicizarea sentimentelor femeii, Valentina Popescu, aflată la dispoziţia îngerilor, ar urma să suporte un transplant neobişnuit, o înjumătăţire a propriei identităţi afective şi spirituale.

La prima lectură a textului ideea înjumătăţirii mi s-a părut criminală, neputând să înţeleg cum îngerii, simbol al divinităţii, decid o astfel de terapie. La a doua lectură am intuit o altă interpretare. Omul, creaţie divină, se poate schimba în bine tot cu sprijinul divinităţii, dar acceptând colaborarea. Numai în acest sens îngerii decid că „schimbarea aduce cu ea /nemurirea ta”, vreau să cred că prin creaţie.

Excesul de feminitate prin transplant va fi înlocuit cu Putere, Lumină şi iubire, pentru că „numai aşa începi în sinele tău”.

În finalul celei de a doua lecturi mi s-au limpezit şi sensurile metaforice ale unei identităţi lirice a poetei. Văd Puterea ca o energie potenţială pusă în slujba creaţiei, Lumina ca metaforă a elanului spiritual, iar iubirea ca o generatoare de creaţie.

Acceptând acest transplant, adică schimbarea paradigmei lirice, de la efuziunile excesiv feminine la mesajele lirice spiritualizate, poeta este încurajată de ideea că în felul acesta va deveni „cea mai bună variantă a sa”, nu ca femeie ci ca poetă.

O menţiune pentru specificul acestui text poetic. Discursul liric este rostit de grupul de îngeri, care-şi propun vindecarea poetei, iar poeta îşi asumă textul ca o revelaţie divină. Iată un text liric admisibil şi ca expresie literar estetică şi ca mesaj.

În sfârşit ultima secvenţă lirică, De unde vine valul, fără semnul interogaţiei, deşi această construcţie sintactică este implicit interogativă, şi fără semnul exclamaţiei, exprimă starea de îngrijorare a poetei pentru cursul dramatic al existenţei umane.

Compoziţia debutează crispat dacă nu chiar convulsionat. Interogaţia din primele două versuri rămâne fără răspuns: „În câte ecouri se sparge/Sentinţa revenirii la viaţă?”.

Aş înlocui cuvântul sentinţă cu speranţă şi i-aş răspunde poetei că speranţa de viaţă a fiinţei umane este de o consistenţă care nu se sparge şi nu se stinge la un prim obstacol ci, dimpotrivă, se amplifică în multiple ecouri şi asta în ciuda faptului că trăim într-o epocă marcată de spectrul apocalipsei pe care o identific în metafora „valul”, deci titlul poeziei.

Da, există astăzi un „val” al deprimării şi al speranţelor pierdute tot aşa cum există şi un „val” al speranţei. Numai că sentimentul de deprimare nu poate fi întreţinut de o eventuală culpabilitate a florii de cireş. Dacă ar fi culpabilă floarea de cireş, atât de culpabilă încât ar avansa un gând de moarte? Nu cred că poate impune acest nonsens, pentru simplul motiv că dintotdeauna capacitatea regenerativă a naturii şi floarea de cireş este un simbol de vitalitate, potentează speranţa de viaţă a omului.

Secvenţa următoare se construieşte pe un sentiment  şi pe o idee de speranţă şi în ciuda gândului de moarte poeta devine imperativă în exprimarea speranţei: „Lasă stelele să cânte/Nu pune lacăte în Cer!/Lasă valul să treacă” acest vers l-aş citi aşa: Lasă deprimarea să treacă iar speranţa poate ca şi a noastră este că: „Timpul vindecării e aproape”.

Exprim speranţa că ne putem vindeca de valul deprimării, dar nu lăsând totul pe seama naturii, aşa cum sugerează poeta, ci numai prin schimbarea fundamentală a comportamentului omului faţă de natură. E dătător de speranţă faptul că poeta simte „bătăiele inimii Pământului mai puternice şi mai tandre”, dar rămâne imperativ stoparea agresiunii omului asupra naturii. Acesta ar fi „valul” salvator al planetei şi al vieţii. Mesajul acestei poezii este de această actualitate iar reformularea lui poetică i-ar spori considerabil semnificaţiile.

Închei astfel: Prezenţa doamnei Valentina Popescu cu aceste texte în cenaclu este un eveniment de aleasă elevaţie lirică şi spirituală: Eu cred în şansa afirmării poetei în spaţiul public.

Victor Gaidamut

Sfârşit de penitenţă

pedeapsa pentru experienţe eşuate se măsoară in ani- tăcere

dublată, pe Pământ,

de inutilitatea purtării în gând

ce fel de lumină curge in apa durerii

seara,răsar tăcute flori de nufăr

rădăcină în mâl, mă ascund ca să sufăr

urme de lacrimi vestesc regăsirea

în adânc pregătesc întregirea

************************

Transplant

eşti prea femeie

sută la sută femeie

e prea mult pentru tine

au decis îngerii

trebuie să te vindecăm

te vom înjumătăţi

aşa încapi in Sinele tău

e singura soluţie

orice adaptare Aici şi Acum

începe cu o renunţare

preţul este mic

tu nu trebuie să faci nimic

noi vom lucra, fii fericită schimbarea, aduce cu ea

Nemurirea ta

îţi vom transplanta

pe acel loc rămas însângerat

Puterea, Lumina şi Iubirea

in timp ce Puterea creşte

Lumina şi Iubirea ocupă

fiecare spaţiu dintre gânduri

una cu Sursa, te poţi co-crea

aşa vei deveni

cea mai bună variantă a ta

*************************

De unde vine valul

In câte ecouri se sparge

Sentinţa/revenirii la viaţă?

Culpabilitatea florii de cireş

evidentă in razele de lună

aduce un gând de moarte

iubit de o lume nebună.

Lasă stelele să cânte,

nu pune lacăte in Cer!

Lasă valul sa treacă,

timpul vindecării e aproape.

Se simt, vibrante,

bătăile inimii Pământului,

mai puternice, mai tandre

cu fiecare clipă transparentă

ţesută in alt val..

Valentina Popescu Cenaclul literar-artistic Phoenix