Cenaclul “Phoenix”Calarasi – ianuarie 2020

Media 10:12 pm - 25 ianuarie, 2020 0
Cuvintele fac parte din viața noastră. Cu ajutorul lor ne exprimăm emoțiile, sentimentele, trăirile. Cuvintele au taine și a pătrunde în lumea lor nu este la îndemâna oricui.
Magia cuvintelor alăturate în construcții inspirate pot produce transformări în viețile noastre, pot produce miracole, cum pot crea și angoase profunde. 
Cunoscând aceste taine, ca un cititor înrăit și un admirator al frumosului autentic, în care forma și fondul se îmbină armonios, vă propun să cunoașteți prin lectură trei dintre colegele mele de cenaclu.
Fiind membru fondator al cenaclului literar-artistic “PHOENIX” Călărași, îmi rezerv dreptul de a promova activitatea acestuia.
Mulțumesc cu nespusă recunoștință pentru publicarea acestui material.
Rodica Iacob 
membru fondator al cenaclului “Phoenix”Călărași
18 ianuarie 2020
 
 
  • Copaci în alb şi negru
                              Ana Larisa Gheorghe
    Amestec de toate şi totul în tot
    Luminiscenţe arborate-n stare,
    În albul gol din care azi mă scot,
    Am înnoptat sub aburi de-ntrebare
    Şi m-am  înveşmântat  în gând şi vis,
    Şi mi-am ascuns în sinea mea, pustiul,
    Pe care-l mai măsor din gând în vis,
    Şi care-mi mai măsoară-n sine, viul.
    Amestecări de ceţuri în livezi,
    Iar peste frunze brumării, răspunsuri,
    La întrebări cu frunze încă verzi,
    La răsărit nebănuind apusuri.
    Din răsturnări de tot în inerţie,
    Secunda, spre a trece, mai răzbate,
    Din golul său în gol de poezie,
    Şi în iluzii de seninătate.
    Noapte albă
            Ana Larisa Gheorghe
    Noapte albă să suferi,
    Noapte plină de somn
    Noapte plină de nuferi,
    Noapte albă să dorm,
    Alb strecurat printre stele
    Un rob, dimineții căzut,
    Albastru prin venele mele,
    Îmi curge azi cerul absurd.
    Te storc de lumină și soare,
    Pe coaste de nori te întind,
    Uscatele luni, a-ntrebare,
    De coastele nopții se prind.
    Desprinse din nori, fremătânde,
    Albastrele vise se dorm,
    Din văile lor tremurânde,
    În văile marelui somn.
    Limpezire
              Ana Larisa Gheorghe
    Te limpezeam în ochi, pădure,
    În dimineți, cu tine mă spălam,
    De vise albe, prelungind mature,
    Un anotimp în care mă nășteam.
    Te deslușeam în zi, cu ochi de seară
    Și te lungeam în glasuri de copii,
    Din împăcări în resemnări, amară,
    Peste supliciul fiecărei zi.
    Ascuns în noapte, norul limpezea,
    Cu înălțimi lacustre, ochi de beznă,
    În care limpezimea tremura,
    Lumina, peste umbra nopții, fermă.
    Te-am auzit plângând sub un salcâm
    În liniști, adormind asurzitoare
    Din timpul vechi, prelins pe caldarâm,
    Mă bântuiau secunde-anterioare.
    Adorm și dorm și mi se face foame,
    De noaptea care-a putrezit în mine
    Și din fermentul lunii, care doarme,
    Păstez un strop de somn și limpezime.
DRUMUL,
              NICOLETA STANCIU

Drumul nostru şerpuieşte prin câmpie
străjuit de plopi bătrâni.
În crengile lor, oamenii îşi lasă adesea
gândurile, singurătatea, visele –
este un vechi itinerar
drumul de jos şi drumul de sus.
Învăluiți în pulberi de gânduri
trec pelerinii cu durerile scrise pe frunte,
visătorii cu sufletu-n spate.
Din când în când, un vânt
ca din lună bătând,
agață umbrele plopilor şi visele noastre,
singurătățile duium
şi le preface- n poeme nescrise.

Trist e să mergi pe acest drum
când se-ntunecă luna
şi-n voaluri negre se ascunde umbra
pe partea lui nevăzută.
Cărarea se face ca puntea de-ngustă
şi-ncepe ca o tăcere din umerii tăi.
În cercuri coboară drumul prin vine,
parcă spre nicăieri.
Cu degete nesfârşite duci mâna la tâmplă
şi gândul îți cade cuvânt.
În spațiul dintre drum şi umbrele plopilor
nu mai ai margini –
eşti seară, eşti însuşi drumul
care respiră şi îşi deschide arterele.
Dincolo de meterezele plopilor
cad visele ca nişte stele pe câmp.

ÎNCĂ O ZI, 
               NICOLETA STANCIU

Încă o zi se stinge
în roşu aprins spre apus.
Alunecând pe inele de timp,
obosiți, confuzi şi singuri,
oamenii caută calea pe google,
deşi Dumnezeu n-a murit încă.
Adevărul rămâne ascuns în vin
şi într-o lumină albă.

Şi nu există alte certitudini,
doar îndoială amară
şi nu există niciun răspuns,
doar o ultimă întrebare
a unui nefericit prinț danez,
chemat cu sirena unei salvări
Dumnezeu coboară cu milă printre oameni.

Un om fumează și
rotocoale de vise alunecă linistit
în aerul în care deja e seară.
Umbra mea tăcută
stă lipită de zid.

ZÂMBET AMAR
               Corina Mihaela Soare

Şi dacă m-ai iubit sau nu, mai are azi vreo importanţă
Şi câte zări ne-au depărtat punându-ne la o distanţă?
Atâtea toamne au trecut cu frământările nebune…
Pe o cărare ne-am pierdut şi-ntr-un vacarm făcut de lume.

De m-ai iubit cândva, de mult, în marea ta de nebunie
Şi în zvâcnirea de atunci o clipă doar ai vrut să fie,
Şi m-a durut şi a trecut nebunul simţ de multă vreme,
Ce bine c-ai plecat să-ţi uit nenumăratele blesteme!

Dacă regret sau nu, acum, ce rost mai au să ne regrete
Acele nopţi ce le-am pierdut cu fel de fel cu câte feţe,
Suntem bătrâni şi petrecuţi prin viaţa asta cântărită
Şi amintirile vorbesc şi-a lor tristeţe definită.

Şi dacă m-ai iubit, sau nu, mai are azi vreo importanţă?
De mai iubit cândva, demult, doar cerul pune în balanţă
Şi nu mai vreau să ştiu nimic de tine şi de a mea soartă,
Nu vreau să ştiu ce am pierdut, şi nu vreau să fiu supărată.

POATE AȘA NE E MAI BINE
            Corina Mihaela Soare

Poate aşa ne e mai bine
Să spargem singuri mori de vânt,
Eu rătăcită, tu prin lume,
Dar amândoi pe-acest pământ.

Eu calc noroiul, tu prin pietre,
Ne mai visăm din când în când,
Mai mângâiem luna pe plete,
Îi prindem raze luminând.

Ne întrebăm sub cerul tainic
Și aşteptăm răspunsuri vii,
Ne vin în tonul lor amarnic,
Murim încet spre a trăi.

Simţim în noi ceva de veghe,
Ne este somnul pârjolit,
Atingem ce nu e pereche,
Un trup străin şi rătăcit.

Poate aşa ne e mai bine
Să spargem singuri mori de vânt,
Tu nu mai eşti, nici eu cu tine,
Suntem noroi pietrit mărunt.

Lasă răspuns »