Am citit Volumul de Prostioare al domnului Dumitru Mardare. Ridicând prima copertă, am observat al doilea titlu al volumului Pamflituri. Forma grafică aleasă pentru acest cuvânt îmi sugerează din capul locului ideea că autorul îşi asumă persiflarea şi ironizarea propriilor produse. Cartea mi-a oferit cu un autograf care ascunde ironia „spre citire, zâmbire” şi nu mai puţin „pomenirea autorului”. Nu ştiu care dintre cele trei cuvinte are o semnificaţie mai mare pentru autor. Oricum, m-a provocat şi acest text îşi asumă idea de pomenire, adică antum-pomenire dacă mă pot exprima astfel, pentru că postum-pomenirea nu ştiu dacă voi ajunge s-o săvârşesc.
După lecturarea textelor, mi-am adus aminte de momentul în care I. L. Caragiale publica volumul de Momente şi schiţe. Un contemporan al marelui Caragiale îi făcea un reproş în legătură cu titlul volumului. Îl reproduc din memorie: „Nu momente ci monumente ar fi trebuit să intitulaţi volumul”. Veţi înţelege că acest „reproş” era pe cât de onorant pe atât de curajos de a situa momentele lui Caragiale în compania celor mai alese creaţii literar-artistice ale vremii. Revenind la volumul Prostioare parcă mi-e peste mână să le spun „monumente” dar nici pamflete n-aş hotăra să le calific pentru simplul motiv că autorul le numeşte Pamflituri. Or, ceea ce e pamflit cred că nu poate fi pamflet, sau poate fi un pamflet de o altă calitate decât cea cunoscută. Convins că titlul ales de autor nu are o adecvare corespunzătoare, m-am gândit la alte variante de titlu, cum ar fi „Glumioare” sau „Mioritice postmoderne”. Gândind astfel am realizat că am intrat în jocul ironic şi umoral al autorului care nu are nicio reţinere în a sta alături de cei ironizaţi, autoironizându-se chiar cu satisfacţie. Prins în capcana ironiei şi autoironiei, nu vreau ca ceea ce voi spune în continuare să fie contaminat de ironie la adresa autorului şi, cu atât mai puţin, de autoironie la adresa mea. Altfel spus, vreau să discut serios despre ceea ce autorul consideră a fi neserios, adică prostioare sau pamflituri.
Primul text din volum se intitulează „Erată” în conţinutul căreia cititorul este avertizat că această carte cuprinde numai greşeli de toate „felurile” şi imploră „bunăvoinţa celor care vor citi să-ncerce să corecteze greşelile după bunul lor plac şi cu posibilităţile de care dispun, asigurându-i de mulţumirile sale eterne”. Nu mi-am închipuit niciodată că o erată poate fi ca aceasta, dar în viziune ironic-umoristică se justifică, se justifică chiar şi întrebarea dacă nu cumva scrierea cărţii n-ar fi o greşeală. Scuze! Uitasem că vreau să discut neironic şi neumoristic. Dar cum Dumitru Mardare se recomandă autor al multor greşeli, întrebarea rămâne în text, dacă nu pentru autor, atunci sigur pentru mine şi voi încerca să răspund.
Cât de mare, permisă sau nepermisă, poate fi dorinţa sau intenţia estetic-literară (n-o mai numesc greşeală), de a fi „ALTĂ CREANGĂ”? nu un CREANGĂ respectat ci o altă CREANGĂ, adică o altă formulă artistică de Creangă. Veţi înţelege, împreună cu mine, că este o dorinţă pe deplin justificată măcar şi pentru motivul că ar fi posibilă o îmbogăţire a tradiţiei literar-artistice, marea CREANGĂ. Dificultatea, pentru că există o dificultate asupra căreia insist, constă în depăşirea formulei estetice CREANGĂ.
Evocându-şi prima copilărie, Dumitru Mardare ţine să precizeze că, urmare a unei boli de ochi, a ajuns să nu mai vadă lumea bine. îşi mai aminteşte că mama i-a făcut cadou un frăţior, că de ghiozdan n-avea bani, pe care 1-a alintat cu expresia „mielul mamei” ca peste ani să devină „mielul turbat.” Alte întâmplări din timpul şcolii sunt evocate cu savoare, pedeapsa de a sta la colţ, în genunchi, pentru că nu se încadra în programul didactic al învăţătoarei şi cum depăşea nivelul clasei a fost însărcinat să ajute doi colegi „mai plăpânzi mintal” care mi-aduc aminte de Tragnea lui Creangă: preocuparea de a construi jucării din lemn sau iniţiativa de a face bani pentru ciocolată cărând bagajele călătorilor din Gara de Nord a Ploieştiului, prietenia cu fii de ţigani. Aventurile coplilăriei erau mai ceva decât ale lui Huckleberry Finn sau Tom Sawyer, dar nu continuă evocarea lor pentru a ne convinge. De fapt nici intenţia autorului nu este aceea de a se referi doar la amintirile din copilărie. E altceva, iar textul Prospect are, într-un feb caracter de profesiune de credinţă. Aflăm că „acest produs” reprezintă efortul „de culegere a fel de fel de impresii şi expresii, amestecate cu viaţa de zi şi noapte”, care „pot avea efect asupra celor care încă mai citesc”. Autorul se recomandă pentru lectura „ursuzilor, mofluzilor, ciufuţilor şi bosumflaţilor” şi speră că le poate descreţi frunţile mai bine decât orice mască făcută din untura de muscă, parfum de mătrăgună şi laptele cucului. Ţine, de asemenea, să mulţumească, apriori, tuturor celor care îl bagă în seamă sau în expresii mai mult sau mai puţin religioase. Mărturiseşte că l-ar bucura eventuale comentarii ca cele „şi de mamă şi de neam şi politice şi de orice altă factură”.în acest context al convenţiei, mă declar împăcat, pentru că orice aş spune despre prostioarele domnului Mardare mi se va mulţumi cu bucurie.
O idee semnificativă din Prospect se referă la statutul autorului în discursul literar-artistic. Nu reclamă şi nu revendică un statut autonom, distinct personalizat, ci dimpotrivă se integrează în lumea celor pe care îi evocă, astfel încât toţi cei evocaţi sunt eu (autorul), eu metamorfozat, eu cu calităţi şi trăsături ca orice vieţuitoare poreclită „om” iar sub această mărturisire urmează o semnătură surprinzătoare Ucigaşul. înţeleg din acest prospect, sau din această profesiune de credinţă că ni se oferă o proză la persoana I, asumată de autor cu bunele şi relele pe care le conţine, sau le evocă, cu precizarea pe care ne-o asumăm noi, că pentru cei răi şi pentru cele rele – faptele cele rele – autorul devine ucigaş, cu alte cuvinte un critic nemilos cu intenţia nemărturisită de a aşeza lumea pe principii mai drepte şi mai bune.
Textul intitulat BIBLIOGRAFIE mă pune în dificultate pentru simplul motiv că până acum nu cunosc nicio scriere literar-artistică care să ofere o bibliografie. E un caz unic care se justifică numai în măsura în care este susţinut de viziunea umorist-ironică de a vedea lumea a autorului şi se justifică. Esenţializând, putem afirma că bibliografia autorului este omul cu faptele lui bune şi rele, viaţa dintr-o zonă marginală a acesteia, acea zonă de care autorul se pasionează evocând-o.
Un pasaj din Bibliografie laudă „nemuritoarele opere ale răposaţilor care, deşi nici n-au scris, nici n-au vorbit, ne-au lăsat inestimabile perle şi capodopere ale gândirii regnului animal, vegetal şi chiar molecular.” Iau această laudă ca expresie a capacităţii autorului de a se integra şi înţelege relaţiile invizibile dintre om şi univers pentru că nu suntem independenţi ci dependenţi la scara macrocosmică. Sau, dacă n-am dreptate, lauda aceasta rămâne încă o dovadă a viziunii ironic-umoristice a autorului asupra lumii. Şi ca să rămânem în cadrul acestei viziuni trebuie să amintim şi mulţumirile pe care la aduce autorul muzei sale… din bucătărie, „altădată parteneră de reproducţie” care se îngrijeşte nu numai de hrana sa spirituală, dar mai face şi o salată de icre deosebită, prin frecare. Cred că mi se permite să-1 întreb pe autor dacă salata de icre se poate face şi altfel decât prin frecare? Dintre iluştrii înţelepţi care l-au ispirat, autorul le mulţumeşte şi le evocă numele. Iată-le: nea Vali de la aprozar, Vasilica de la second-hand, nea Sorin -cizmarul şi mulţi alţi înţelepţi din cartier ,,fără ale căror contribuţii pertinente, din cartea asta, nu ieşea nicio brânză”. Spre satisfacţia ironică a autorului a ieşit totuşi o brânză mare care o poate bucura şi pe coana Fila de la parter „o adevărată enciclopedie a cartierului.”
Ceea ce urmează în carte este o succesiune de instantanee care, puse cap la cap sau însumate, oferă o imagine caleidoscopică a unei lumi în egală măsură şi marginală şi banală dar în niciun caz abrutizată dar marcată „de vremurile astea mai urâte decât vremea”.
În textul Bibliografie văd sugestii transparente despre ce ar fi însemnat revoluţie într-un oraş de provincie şi despre personajele care şi-au demonstrat oportunitatea. Gheorghe, poreclit Românu, ţigan, ţigan, care implicat în revoluţie a cumpărat Acvariul, parcă mi-a fost elev la Liceul Agricol, iar avocatul apărător al ţiganului, a stat timp îndelungat în Parlament, mai exact în şparlament ca şparlamentar ca să cităm cuvintele din carte.
Iată un alt instantaneu verbal supervizat din umbră de autor:
„- Ce mai faceţi?
- Afaceri cu Videanu – răspunde în dodii.
- Păi cum ? întreabă surprins.
- Uite-aşa, eu fac trotuarul la noi în târg şi Videanu pune borduri la Satu-Mare.”
Demoralizarea ia forme paroxistice când omul nostru anonim îşi propune să consulte un medic.. .(atenţie) veterinar.
„Te rog frumos, uită-te bine la mine, analizează-mă şi spune-mi de ce nu mai sunt eu om ?” Din discuţie concluzia este că de la pensie i se trage. Ingrjorat, pensionarul întreabă franc:.. .”chiar pun ceva în ea ? – Nu, dar nu mai poţi să le fii de folos.” Invitat la o ţuică, I se demonstrează că este om, „că numai oamenii beau ţuică.”
Un pamflit – fabulă – oferă o imagine dezolantă a societăţii văzută prin ochii veterinarilor. Dacă lumea zice că Şparlamentul e plin de porci, Guvernul de măgari iar preşedinţia se dedă la găinării, veterinarii îşi intră în rol, conştienţi fiind că niciun stat nu poate face nimic bun fără aportul lor. Ba mai mult „o ţară în care numărul dobitoacelor e mai mare decât numărul locuitorilor, musai să fie condusă de veterinari. „Tagma veterinarilor reprezintă viitorul de aur al oricărui neam!!”
Oricine ar întreba unde-i fabula în acest rext, autorul răspunde autoironizându-se: „Dar ce eu sunt dobitoc să vă răspund !?”
Deşi realitatea este sursa principală a inspiraţiei autorului, mă abţin să comentez scenele de degradare morală din şcoala de fete. Reţin doar ironia în care sunt descrise, cu precizarea că ironia nu este suficientă pentru a îndrepta o lume.
Comicul de situaţie din pamflitul Campanie…electorală este reconfortant la lectură dar lasă un gust amar generat de gândul că nu vom putea scăpa prea curând de asemenea comportamente de bâlci. Dezolantă este şi imaginea în care este prezentată instanţa juridică sau, cu formula autorului, Dezonoranta instanţă.
Balada lui C’ASA-I atinge ironic comportamentul tovarăşului Ivan Ilicescu care a cultivat cu artă politică terorismul naţional care e mult mai curat, mai rafinat şi mai silenţios, decât lupta împotriva terorismului din Afganistan.
Despre Cultura Cucuteni – o temă majoră a istoriei noastre vechi, Dl. Mardare ne propune o DEŞERTAŢIE pentru simplul motiv că nu e capabil pentru o DIZERTAŢIE. Cum deşertaţia nu reclamă rigori ştiinţifice se poate vorbi agreabil despre cultura de cucută pe care autorul le vede ca „precursorul” W.C.-urilor ecologice de acum şi, nu mai puţin, un cadru natural propice pentru reproducerea strămoşilor.
Pamflitul Tradiţie-n Justiţie atenţionează cititorul că societatea românească se află într-o situaţie crăcănată şi explicaţia este asta: „cu un picior în capitalismul în care trebuia saşi bage piciorul şi cu altul în socialismul pe care trebuia să-1 construiască din vechiturile pe care tocmai le renega.” în acest context de crăcănare, discuţia dintre un ţigan, ciorditor de găini, şi un judecător este savuroasă.
Nu suntem numai crăcănaţi în viziune şi în luarea deciziilor, ne preocupă, sau pe autor îl preocupă rolul manualului de HABARNAUTICĂ COMPARATĂ – ca ştiinţă a mileniului III având ca obiect tocmai neştiinţa, sau cu alte cuvinte ştiinţa celor care habar n-au de nimic, dar se pricep la toate. Consecinţele practicării unei asemenea „ştiinţe” ar fi: transformarea oamenilor de ştiinţă în oameni de neştiinţă şi nu mai puţin desfiinţarea totală a istituţiilor de învăţământ. Nu e totul pierdut, o notă de optimism apare în perspectivă. Practicând habarnautica…”poate aşa o să ne învăţăm…minte.” O îngrijorare rămâne. Nu o exprimă autorul, o deduce cititorul şi e aceasta: „să nu fie prea târziu…”
Peripeţiile neuronului singuratic de pe vremea „când piciorul gândea singur”, ajuns contemporan cu noi, îi facilitează autorului şarje ironice la adresa străbunilor sau strănebunilor ca şi a străbunelor şi mai puţin a strărelelor. Fără o identitate politică bine definită, neuronal de stânga sau de dreapta este antrenat în acţiunile politice electorale. Comedia umoristică este implicită.
Domnul Colotrag Mardare este îngrijorat şi de destinul zilei de 25 octombrie „Ziua fostelor armate”, (exprimarea include ironia). Figurile reper ale istoriei naţionale, Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Mihai Viteazul sunt eclipsate de noile „valori” ale prezentului: Becali, Borcea, Cioabă, Eba, care „ştie să face bani”, să-1 includem şi pe I. Ilicescu.
Nici marele eveniment al Unirii nu scapă ironiei autorului. Acesta devine „Unirea principaţilor” care s-a realizat cu un scop superior, acela de a fura împreună.
Aria de manifestare ironic-umoristică a D-lui Colotrag Mardare este largă, de la Vecina de la parter până la cele mai ilustre figuri ale prezentului nostru convulsionat. De o atenţie specială bucurându-se I (adică Ion Iliescu, cel care „a încurajat şi protejat pe toţi cei care au furat”).
Bula de optimism a autorului, pentru că există şi aşa ceva în carte, numai optimism nu e, ci un alt prilej de ironie şi autoironie. Cât de optimist poţi fi când mulţumeşti cu bucurie lui Dumnezeu, lui Darwin şi nu mai puţin P.C.R.-ului „că-n România doar beţia şi prostia pot fi eterne”? „Optimistul” zbiară ideile care ar putea aşeza România într-un cadru de normalitate. Numai că ideile zbierate (urlate) nu ajung până unde trebuie şi când ajung sunt ignorate cu bună ştiinţă. Optimistul Mardare se îngrijorează de faptul că a răguşit de atâta optimism când mai avea atâtea la care nu s-a referit.
Îngrijorarea cititorului vine din faptul că i s-ar putea aplica un tratament neconvenţional. Am râs, m-am bucurat şi m-am întristat în timpul lecturării Prostioarelor-pamflituri. în final aş spune că nu sunt prostioare ci sunt probleme grave pe care D-l Mardare le pamfliturează adică le atacă prin demascare ironic-umoristică.
Textele acestei cărţi rămân în sfera pamfletului (sau pamflitului). Parcurse integral oferă o imagine de ansamblu a acestei lumi debusolate în care ne mişcăm. D-l Mardare este un fin observator al relelor din această lume pe care le satirizează cu destulă acuitate.
Lipseşte acestei literaturi amplitudinea epică ca şi portretul literar adică personajul cu majusculă care ar putea gândi mai articulat această lume şi impune mesaje mai articulate. Dar, cum nu e deloc cinstit să reproşezi unui scriitor ce nu a făcut şi probabil nici nu şi-a propus să facă, nu ne rămâne decât să-i mărturisim bucuria trăită la lecturarea acestor pamflituri şi să ne exprimăm speranţa de a citi şi altele.
Îi sugerăm D-lui Mardare să se prezinte cu aceste texte la concursurile de literatură umoristico-satirică pentru că noi credem că va avea succes.
VICTOR GAIDAMUT
Comentariile sunt inchise.