Coşmarul amintirilor

Aparţin generaţiei care mai poate depune mărturie despre trăirile dramatice pe care statul comunist ni le-a rezervat împotriva oricărei logici a demnităţii umane.

Încerc acest exerciţiu mărturisitor cu speranţa că mă voi putea elibera de presiunea psihică pe care mi-o provoacă readucerea lor aminte.

Nu ştiu de ce, la cei 75 de ani, aceste trăiri la limita suportabilităţii se vor conştientizate şi evocate parcă împotriva voinţei mele. Ele s-au conservat în subconştient, sau în memoria pasivă, iar revenirea lor în prim-planul conştiinţei de acum o resimt ca pe o povară psihică care mă obligă să le retrăiesc şi astfel mă regăsesc de multe ori rupt de realitate, înstrăinat de o lume care simt că nu-mi mai aparţine. Poate este o manifestare specifică psihologiei vârstei precizate mai sus şi o confirmare a faptului că bătrânii trăiesc din amintiri. Rămâne totuşi de neînţeles de ce conştiinţa mea readuce în prim-plan tocmai aceste amintiri dureros de dramatice când, Slavă Domnului, am avut şi trăiri de bucurie.

Un prim eveniment dureros la care am participat ca martor inconştient şi pasiv – aveam doar 2 sau 3 ani – a fost refugierea părinţilor mei din Basarabia. În reali­tate, a fost o fugă din faţa armatei bolşevice. Anul 1940 marchează ruptura familiei mele de locurile natale şi începutul pelerinajului prin locuri străine. Subconştientul meu de preşcolar a conservat imagini care astăzi mi se par incredibile. O familie cu patru copii părăsea casa părintească motivată numai de sen­timentul supravieţuirii şi de teama deportării în Siberia.

Lumea mi se părea întoarsă pe dos. Călătoria era plină de neprevăzut. Dormeam prin gări, mâneam în condiţii improvizate, eram murdari, iar când venea momentul îmbarcării, noi, copiii, eram aruncaţi în tren pe geam ca nişte bagaje. Trebuia să ajungem în România. Şi am ajuns. Statul român ne-a colonizat în zona de vest a României unde, după plecarea nemţilor, au rămas case disponibile. După împroprietărire, viaţa familiei mele s-a schimbat în bine, dar sentimentul că trăiam printre străini ca şi dorul de locurile natale şi casa părintească erau chinuitoare. Scăpasem însă de deportarea în Siberia. Viaţa părea să intre pe un sens de normalitate, atât cât putea fi normalitate printre străini.

Clasele primare şi sfârşitul clasei a Vl-a, în 1951, le-am urmat la şcoala din comuna Teremia Mare. judeţul Timiş, foarte aproape de graniţa cu Iugoslavia.

Logica succesiunii dintre rău şi bine se confirmase şi îşi încheiase ciclul. Scăpasem de dracul bolşevic, dar nici nu bănuiam măcar că ne urmărea dracul comunist român. Fără să conştientizez atunci consecinţele pe termen lung ale evenimentului, în clasa a V-a am trăit întâia îndoctrinare politică, „onoarea” de a deveni pionier. Nu neg faptul că trăiam un sentiment de bucurie şi mândrie în acelaşi timp. Căpătasem o anumită relevanţă în cadrul clasei, dar nu realizam că eram manipulat. Un eveniment neprevăzut a atras atenţia tutur­or şi îl comentam în familie. Profesorul meu de limba română a fugit din ţară. Am vie şi astăzi în memoria afectivă imaginea distinsului profesor Luca. Atunci nu înţelegeam sensul adânc al deciziei profesorului. Pionierul rămânea acasă să înveţe lecţia iubirii faţă de partid, iar profesorul alesese soluţia plecării.

Ni s-a inoculat ideea că cel plecat era duşmanul poporului, iar duşmanii urmau să fie pedepsiţi.

Plecarea profesorului nu a fost un fapt singular. Aproape zilnic se petre­ceau fapte similare. Mulţi fugari erau prinşi şi trimişi la puşcărie, alţii sfârşeau sub gloanţele grănicerilor.

Un acut sentiment de frică şi nesiguranţă apăruse în familia noastră. Urmare acestui fapt, părinţii mei au luat decizia plecării din zonă după strângerea recoltei anului 1951. Tatăl meu plecase din primăvara aceluiaşi an, lucra la o fermă viticolă de lângă Medgidia, judeţul Constanţa, şi pregătea venirea noastră, dar n-am mai apucat-o. Vigilenţa partidului a fost mai operativă şi astfel proiectul plecării s-a încheiat înainte de strângerea recoltei. 15 iunie 1951 rămâne o dată blestemată pentru destinul familiei mele ca şi al altor câteva sute de mii de familii care au fost implicate în criminalul program politic al deportării în Bărăgan, similar într-un fel cu programul deportării basarabenilor în Siberia. Evenimentul a fost organizat sub strictă supraveghere militară, astfel încât orice gest de protest sau nesupunere era stins încă din starea lui incipientă.

La vârsta copilului care absolvise clasa a Vl-a, percepeam realitatea ca pe o aventură, fără să văd consecinţele tragice care aveau să urmeze. Îmbarcaţi în vagoane de marfă, cu bagaje sumare şi supravegheaţi de militari, am călă­torit cam o săptămână până la destinaţia pregătită din grija partidului. Aventura se transforma în tragedie. Casa din care plecasem era înlocuită de o cocioabă improvizată aşezată într-un lan de grâu copt, la 4 km nord de comuna Roseţi din actualul judeţ Călăraşi. Întrebarea firească a copilului adresată mamei era: când mergem acasă? Era imposibil de dat un răspuns, iar lacrimile mamei erau un semnal convingător al situaţiei tragice în care ne aflam. Imaginaţi-vă o mamă cu patru copii minori obligată să supravieţuiască în condiţii subumane. Privind retrospectiv situaţia, efortul de supravieţuire al mamei, cu grija pentru cei patru copii, mi se înfăţişează ca un gest de sacrificiu pe care nu cred că am fost capabil să-l înţeleg atunci cum se cuvine. Astăzi, în momentul de rememorare, plâng pentru suferinţa mamei de atunci.

Vara anului 1951 mi se înfăţişează ca un nou început. Comunitatea se orga­niza pentru a supravieţui. Apa potabilă era o problemă vitală. Se săpau fântâni. Am fost însă martorul unor scene incredibile, scene de conflict şi bătaie pentru o căldare de apă din cisternele aduse de oficialităţi. Oamenii construiau case din chirpici acoperite cu stuf. Tâmplăria era cadoul partidului. Mama nu a reuşit să realizeze o asemenea casă, iar în toamna anului 1951 am locuit într-o colibă-bordei în condiţii de un tragism extrem. Mă cutremură astăzi imaginea mamei plângând şi încercând să ne protejeze de ploile toamnei care pătrundeau prin acoperişul bordeiului. Din acest lagăr de tristă glorie al comu­nismului românesc, cei cu relaţii plecau. Puţini, dar plecau. Prin plecarea lor rămânea câte o cocioabă de casă. Într-o astfel de cocioabă, totuşi altceva decât un bordei, am supravieţuit în iarna anului 1951-52.

Cum printre duşmanii poporului se aflau şi copii, trebuia organizată activi­tatea şcolară. Am lucrat atât cât poate lucra un copil de 13 ani la construirea şcolii. Am făcut chirpici şi muncă de salahor la ridicarea şcolii în care am absolvit clasa a Vll-a. Mărturisesc un sentiment de recunoştinţă pentru profe­sorii mei de atunci care m-au încurajat să finalizez cu bine absolvirea cu exa­men a şcolii. Stăruie în memoria mea afectivă imaginea prestigioasă a per­sonalităţii profesorului Raia, deportat şi Domnia Sa din Oraviţa, dacă-mi mai aduc bine aminte.

După absolvirea şcolii a urmat o perioadă extrem de grea. Viaţa mă obliga să înţeleg că nu puteam supravieţui decât prin muncă. Am săpat şi am cules bumbac, am lucrat în grădinărie, am participat la lucrări de nivelare a terenului pentru care am fost răsplătit cu 1 leu pe zi, iar în vara anului 1953 am ales ucenicia în construcţii. Ca salahor pregăteam mortarul şi-l căram cu căldarea sau cu roaba la mâna meşterului zidar. Căram cărămidă şi o aruncam pe schelă. Am vie în memorie imaginea mâinilor mele sângerânde. Sub presiunea suferinţei fizice am conştientizat că poate exista şi altă cale de urmat. Am optat pentru continuarea studiilor la fără frecvenţă. Învăţam pe cont propriu şi susţineam examenele la Liceul din Călăraşi. Regimul militar de supraveghere se mai relaxase şi acest fapt a fost de bun augur, dacă pot spune aşa. Realizam o adevărată aventură a cunoaşterii în regie proprie, finalizată cu susţinerea unui examen de maturitate după absolvirea clasei a X-a. Bucuria acestui succes a fost imensă. Mai mult, am conştientizat şi trăit ideea şi senti­mentul dorinţei de a deveni o personalitate în varii domenii de cunoaştere. Nu realizam cât de sumară era pregătirea mea. Au urmat doi ani de insuccese la admiterea în facultate, insuccese care însă nu m-au demotivat. În vara anului 1959 şansa mi-a surâs. După susţinerea examenului de admitere am devenit studentul Universităţii din Cluj, Facultatea de Filologie. Absolventul liceului de 10 ani se confrunta cu absolvenţii liceului de 11 ani şi cu prima generaţie a absolvenţilor de liceu de 12 ani. Nu mi-a fost uşor să recupereze handicapul de cunoaştere, dar am făcut-o determinat de o motivaţie intimă imensă.

Deşi, între timp, restricţia de domiciliu obligatoriu se ridicase, urmărirea şi persecuţiile nu încetaseră. În anii 1956-1960 practica exmatriculării pentru stu­denţii proveniţi din lagărele deportaţilor a produs multe victime. Cum de ceea ce-ţi este teamă nu scapi, în anul trei de facultate am suportat o anchetă politică care m-ar fi putut înfrânge definitiv. Am fost luat de la ora de Practică pedagogică de un individ care declarase la telefon o intenţie pozitivă, iar la urcarea în maşină s-a deconspirat, avertizându-mă că mă aflu sub controlul Securităţii. Reacţia mea a fost pe măsură. Am acuzat procedura ca fiind necin­stită faţă de un student care n-a săvârşit nicio faptă împotriva statului. Am suportat un interogatoriu de câteva ore într-un spaţiu pe care nici atunci nici acum nu sunt în stare să-l identific. De prisos să mai spun că maşina în care am călătorit avea geamuri mate prin care nu puteai vedea nimic în afară, iar până la camera în care am fost predat aveam sentimentul că traversez un labirint. Interogatoriul era foarte tranşant şi repede mi-am dat seama că ofiţerul ştia foarte multe despre familia mea. Mi s-a cerut să răspund de ce am fugit din Basarabia, de ce am fost deportaţi în Bărăgan şi cum a reuşit tatăl meu să se sustragă deportării, cine l-a ajutat şi ce relaţii întreţine cu rudele din străinătate. Avertizat de colegii mei de la Bucureşti care au păţit-o înaintea mea, am avut curajul să cer eu explicaţii pentru suferinţele pe care le-am trăit prin deportare. Am şi acum în minte întrebările rostite în faţa ofiţerului care, cerându-mi expli­caţii, îmi sugera vinovăţia condamnabilă. Am spus că la vârsta fugii din Basarabia eram un preşcolar şi că nu am nicio explicaţie pentru ceea ce s-a întâmplat, iar la vârsta deportării, ca elev în clasa a Vl-a, voiam să aflu şi eu motivul deportării. Cum mă consideram nevinovat, ceream ofiţerului să-mi explice de ce am fost obligat să suport un asemenea tratament Afirmasem insistent că, în cazul în care tatăl meu ar fi fost vinovat, el ar fi trebuă să suporte consecinţele, nu eu. Reuşisem să oblig ofiţerul să bată în retragere, daca mă pot exprima astfel. Argumentul lui forte era acela că aveau sarcina să cunoască prezenţa şi comportamentul nostru în societate. Eu stăruiam pe ideea că dacă tatăl meu ar fi avut un cap de acuzare, acesta nu poate fi altul decât acela că era fiul unui gospodar în adevăratul sens al cuvântului şi, de teama de a nu fi deportat în Siberia, şi-a asumat riscul de a fugi din propria tară în propria ţară. N-ar fi de prisos să mai spun că în familia noastră nu se vorbea decât limba română. La finalul interogatoriului aveam sentimentul unui comportament demn, dar eliberarea de acest interogatoriu nu s-a realizat niciodată. Mă anima ideea că trebuie să finalizez studiile şi să dovedesc la locul de muncă capacitatea de a face totul cât mai bine profesional.

Acum, la momentul evaluativ al muncii mele, am conştiinţa că mi-am onorat statutul profesional cu demnitate. După numai doi ani de catedră am fost numit în funcţia de director, iar după alţi trei mi s-a acordat de către Ministerul Învătâmântului titlul de Profesor evidenţiat. Elevul, care în vara anului 1951 lucra la construirea şcolii în care urma să-şi încheie ciclul gimnazial, devenise, peste noapte, Profesorul evidenţiat, iar mai apoi directorul Casei Corpului Didactic al judeţului Călăraşi şi Inspector şcolar general adjunct pentru reformă la Inspectoratul şcolar al aceluiaşi judeţ.

Nu pot nega faptul că sunt mândru de ceea ce am realizat, dar, în acelaşi timp, nu mă pot elibera de conştiinţa şi sentimentul că am fost permanent marginalizat şi monitorizat. Am trăit tot timpul cu un sentiment nemărturisit de teamă. Acest sentiment s-a acutizat în momentul în care, la unul din cursurile şcolii de partid la care participam, am susţinut că în decursul istoriei Biserica a avut un rol important în cultivarea limbii române, în coagularea unităţii morale şi spirituale a poporului român. Pentru secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean de partid lalomiţa devenisem un caz care nu mai avea ce căuta în învăţământul românesc. Am scăpat totuşi de eliminarea din învăţământ. Eram doar Profesor evidenţiat al aceluiaşi regim!

Peste ani, la vremea pensionării, în cadrul unei întâlniri de la Clubul Pensionarilor, în 2012, ofiţerul de Securitate Stan (pensionar şi el, dar al cărui nume îl evoc pentru aleasa consideraţie pe care o am pentru fiica sa, pe care am cunoscut-o ca pe o eminentă elevă, astăzi medic în Germania), mă întreabă dacă nu sunt profesorul Gaidamut. Confirmându-i, îmi spune direct: „cât rău am putut să-ţi fac”. Afirmaţia securistului m-a lăsat fără replică, în schimb mi-am exprimat admiraţia pentru fiica sa. Analizând, nici acum nu cred că înţeleg pe deplin intenţia acestui mesaj al securistului. A dorit, oare, securistul să-i fiu recunoscător pentru faptul că nu mi-a făcut răul pe care a putut să mi-l facă, sau are un sentiment de regret că nu şi-a îndeplinit misiunea pe deplin? Dacă aş fi ironic şi maliţios i-aş spune acum securistului că, în măsura în care suferinţele programate cu dedicaţie pentru mare parte dintre cetăţenii acestei ţări de către statul comunist, pe care l-a slujit cu devotament, au devenit, după revoluţie, o valoare de patrimoniu moral, ideologic şi patriotic, poate regreta că nu a făcut nimic, în cazul meu, pentru a spori acest patrimo­niu. Cât priveşte faptul de a-i fi recunoscător pentru răul pe care nu mi l-a făcut şi, dacă îl bucură recunoştinţa mea, nu am motive să n-o mărturisesc, gândindu-mă fie numai şi la suferinţele pe care ar fi urmat să le suporte copiii mei.

Vreau să închei această evocare cu precizarea că suferinţele care mi-au fost oferite de statul comunist prin deportare şi nu numai, au fost mult mai uşor de suportat decât suferinţele rezervate deţinuţilor politici şi elitei intelectuale, cărora mulţi nu le-au putut rezista. Eu mă pot considera, dacă nu un învingă­tor fără glorie, cel puţin un supravieţuitor demn care mai pot surâde, deşi trist, privind înapoi, în vreme ce elita politică şi intelectuală a acestei tari, supuse unui program de exterminare fizică, nu o mai poate face.

În măsura în care istoria recentă recunoaşte şi afirmă valoarea de patrimoniu moral, ideologic şi patriotic a suferinţelor programate de statul comunist împotriva propriului popor şi mărturia aceasta despre coşmarul amintirilor mele din vremea comunismului poate rămâne ca atare.

Victor Gaidamut