Editura Humanitas a publicat în 2015, în colecția memorii-jurnale, un volum de proză mărturisitoare cu titlul pe care îl pun în fața acestui comentariu.
Sub acest titlu de pe coperta cărții rețin atenția cititorului cuvintele: „Cinci ani în temnițele și lagărele de muncă forțată ale României comuniste”.
Autorul acestei cărți, Alexandru Teodorescu, în 1958 era elev în ultima clasă la Liceul „Matei Basarab” din București. Pentru posibilii cititori tineri, elevi de liceu sau studenți, fac precizarea că în 1956 a avut loc o revoluție anticomunistă în Ungaria care a avut ecou, chiar dacă bine controlat, și în conștiința românilor.
O concretizare a acestui ecou revoluționar anticomunist a fost și inițiativa celor 13 elevi ai „Liceului Neagoe Basarab” care devin membrii și acționează în organizația anticomunistă Frontul Eliberării Naționale înființată de colegul lor Mihai Stoica Olteanu (Ică Olteanu). Să evocăm cu stimă și admirație numele liceenilor ajunși prin grija partidului în malaxorul comunist al reeducării:
Mihai Stoica Olteanu
Alexandru Teodorescu
Noni Chioseaua
Hans Peter Falk
Dan Spătaru
Valentin Bogoiu
Paul Bunescu
Gelu Furtună
Puiu Stancu Costel
Ion Iliescu
Valeriu Mălăcilă
Ion Hugo Spătaru
Privind retrospectiv, istoria ni se înfățișează uneori ironică dacă nu chiar cinică. În 1958 cei evocați mai sus credeau că organizația lor, Frontul Eliberării Naționale putea scoate țara de sub utopia comunistă. Peste ani, în 1989, Ion Iliescu crea Frontul Salvării Naționale pentru a salva, mai cu seamă, nomenclatura comunistă. Liceenii au ratat și au ajuns în pușcărie și lagăre de muncă silnică.
Ion Iliescu a reușit și încă nu a fost pedepsit pentru gravele capete de acuzare care, cu siguranță îi convulsionează somnul în fiecare noapte. Îi recomand, ca în orele de nesomn, să citească această carte foarte semnificativă pentru ceea ce a însemnat vigilența partidului comunist întru impunerea utopiei comuniste. Cartea este însoțită de un „Cuvânt înainte, închisoarea ca lecție de viață”, scris de Alexandru Tudorică, coleg cu elevii întemnițați, ajuns peste ani asistent la catedra de literatură din cadrul Facultății de filologie din București și care a trăit surpriza ca la începutul anului universitar 1965-1966, la un seminar de literatură, să-l descopere printre studenți pe fostul lui coleg de liceu, Alexandru Teodorescu, astăzi autorul cărții pe care o prezentăm. Cuvântul înainte al universitarului Al. Tudorică are, pe lângă alte merite, pe acela de a fi un omagiu adus colegilor lui de liceu pa care, așezându-i în contextul istoric al epocii, consideră că „mersul istoriei le-a dat dreptate” și că „ei au fost printre pionierii acestei schimbări dramatice care a marcat profund sfârșitul mileniului al doilea în toată lumea”, adică pionierii prăbușirii comunismului. Semnalăm și cuvântul autorului din care reținem motivarea hotărârii de a evoca tragedia celor 13 elevi de excepție ai Liceului Neagoe Basarab. În 2014 a văzut la televiziunea germană un reportaj cu conținut istoric în care se evoca inițiativa unor elevi de liceu din Berlinul de Est, de a bruia transmiterea ceremoniei de înmormântare a lui Stalin.Cum acei tineri curajoși anticomuniști au sfârșit tragic prin împușcare, Alexandru Teodorescu a decis să scrie această carte, mărturisind speranța că nici un tânăr nu va mai„ trebui să treacă prin ce am trecut noi”, și din convingerea că fiind„martorii crimelor comunismului…avem datoria să le facem cunoscute”. Autorul ține să mărturisească că „nu regretă cei cinci ani de umilire și sclavie”, pentru simplul motiv că în acei ani s-a bucurat de întâlniri cu oameni de excepție care l-au motivat să nu renunțe la idealuri. Acești oameni de excepție pe care i-a cunoscut în pușcărie, este vorba despre elita intelectuală interbelică,„au transformat acele locuri de coșmar în universitatea vieții și au făcut din noi studenți pe viață. Acolo am învățat ce înseamnă adevărata prietenie, sacrificiul, solidaritatea”.
Impresionat de conținutul acestei cărți mă simt provocat să gândesc comunismul în cadrul celor două sloganuri ideologice marxiste. Întâiul: „Sfârșiți odată cu trecutul negru”. Al doilea: „Omenirea se desparte de trecut râzând”. La vremea când rosteam și eu cântând, în cadru educațional organizat, versul din Internaționala comunistă ni se spunea că trecutul negru îl reprezintă societatea burghezo-moșierească. Astăzi istoria mă ajută să identific trecutul negru cu utopia comunistă și să constat că ne-am întors, cel puțin parțial, la principiile liberale și democratice ale societății interbelice. Cât privește despărțirea de trecut nu înțeleg cum aș putea-o face râzând când lectura acestei cărți, ca și a revistei Memoria, revista gândirii arestate, și nu numai, îmi coagulează un sentiment de revoltă și condamnare împotriva acelora care m-au ținut patru ani în Gulagul românesc, deportarea din Bărăgan, și mi-au cerut să cred în utopia comunistă. Revenind la conținutul cărții, țin să spun din capul locului că avem în egală măsură o carte document, cât și o mărturie a unei experiențe de viață dramatice, adeseori tragice, pe care au trăit-o liceenii nominalizați mai sus. Nu se poate nega valoarea de document a acțiunii de arestare, a procesului și a sentinței, care „cu unanimitate de voturi ” a oferit tinerilor liceeni ani grei de temniță, de muncă silnică și degradare civică, „pentru delictul de omisiune a denunțării la crima de uneltire contra ordinii sociale”.
Tragismul condiției de viață la care au fost supuși uneltitorii contra ordinii sociale se evidențiază în evocarea a numeroase scene și situații ale detenției. Mărturia că „nu puteam să ne apărăm corpul de lovituri, sufletul de suferință, demnitatea de umilințe, eram prizonierii unor oameni fără inimă, într-o țară fără drepturi, într-o lume fără Dumnezeu”, ar fi putut mutila pentru totdeauna personalitatea fiecărui elev. Al.Teodorescu ține însă să precizeze că „nu pierdeam timpul plângându-ne de milă, nu așteptam salvarea din altă parte, o căutam la noi, în noi”. Aduc în atenția cititorului o scenă care presupune ample comentarii. Ne aflam la prășit lanul de porumb. Epuizați de efort minorii au făcut o pauză. Iată comportamentul supraveghetorului: „Unde vă credeți, bă bandiților?Mâncați mâncarea statului, a poporului și nu munciți? Cine v-a dat voie să faceți pauză? Mișcă bă, putoarea dracului”. Unui elev i s-a rupt sapa. Iată ce i s-a reproșat: „Ai rupt sapa, banditule! Bunul poporului. Carcera te mănâncă”.
Încercarea de a explica este respinsă astfel: „Culcat! Culcat! Ți-arăt eu ce înseamnă să sabotezi, să distrugi averea statului”. Asemenea comportamente tipice programului de reeducare și formare a omului nou mă provoacă să mă gândesc la reportajele din zilele noastre realizate sub genericul „România furată”, care identifică printre hoți și iluștrii nomenclaturiști. Nu vreau să lungesc comentariile pe această temă. Să revenim. Partidul era „generos” și a procedat la diminuarea pedepselor. Atunci când tinerii erau anunțați că li s-a redus pedeapsa, trebuiau să semneze un angajament. Una din frazele angajamentului reține atenția: „vreau să fiu reeducat, să fiu un om nou și să construiesc socialismul în țară”. După semnarea angajamentului, erau, atenționați astfel: „bă, banditule, Partidul și Guvernul până și aici are grijă de tine. Ți-a redus pedeapsa la 8 ani de temniță grea”. Multe scene și comportamente odioase ar merita să fie comentate, dar cred că aspectul cel mai important al mesajului acestei cărți privește puterea și capacitatea acestor liceeni de a nu ceda și această putere este susținută de dorinţa lor de a învăța chiar și în pușcărie, este susținută de întâlnirile cu oamenii de excepție aflați în pușcărie și nu mai puțin susținută de credința în Dumnezeu și încrederea în puterea rugăciunii. Cu această reînsuflețire liceenii organizează aniversări, chiar dacă tortul e din mămăligă și marmeladă, sărbătoresc Paștele și Crăciunul, cântă colinde, iar Dinu scrie poeziile Nu vom uita și Moș Crăciun care ar merita reproduse integral. În 1964, printr-un decret de grațiere, liceenii au fost eliberați și toți au terminat câte o facultate. Cei mai mulți au plecat în occident realizând cariere frumoase. Este și cazul D-lui Alexandru Teodorescu care, după absolvirea facultății, părăsește România stabilindu-se în Germania. În ciuda opiniei că literatura carcerală nu ar fi literatură cu valori estetice, textul mărturisitor al lui Al.Teodorescu are coerență și expresivitate și se citește cu un sentiment cald de empatie pentru suferința minorilor și, nu mai puțin, cu un sentiment de revoltă față de îndârjirea partidului comunist de a realiza un om nou și a operționaliza o utopie.
Prof. Victor Gaidamut
Comentariile sunt inchise.