Au trecut 165 de ani de la actul eroic săvârșit de către pompierii militari din București pentru apărarea Revoluției Române de la 1848 împotriva invaziei otomane.
Intrarea trupelor otomane invadatoare în București a prilejuit unităților militare românești, printre care și Compania de Pompieri, să înscrie unul dintre momentele înălțătoare ale Revoluției Române, încleștarea din Dealu Spirii devenind un simbol al luptei poporului roman pentru libertate și independență.
Această crâncenă bătălie reprezintă prima afirmare patriotică a calităților morale și de luptă a ostașilor noștri, ca parte integrantă a tinerei armate române, moderne, constituită în urma păcii de la Adrianopole, din anul 1829.
Iată succint, câteva dintre momentele fierbinți ale teribilei încleștări, ce a avut loc la 13 septembrie 1848 în Dealu Spirii. La 12 septembrie, col. Radu Golescu, comandantul Regimentului 2 Infanterie și șef al Garnizoanei Capitalei, primise ordin din partea Locotenenței Domnești să-și deplaseze subunitățile la Cazarma din Dealu Spirii, pentru a participa la primirea unei coloane turcești, formată din aproximativ 6000 de oameni, sub comanda lui Kerim Pașa, care urma să preia cazarma din acea zonă. În aceiași zi a avut loc ceremonialul solemn de înmânare a noilor drapele ale Regimentului 2 Infanterie, pentru a influența moralul ostașilor.
Starea de spirit, devotamentul și patriotismul îi anima și pe ostașii Companiei de Pompieri comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu, care au vrut să meargă cu toții, la cazarma din Dealu Spirii, convinși fiind de iminența unui conflict armat cu otomanii.
În ziua de 13 septembrie, în momentul ajungerii pompierilor, pe strada Spirii, zona era deja împânzită de trupele otomane.
La apariția pompierilor, soldații turci “le deschiseseră locul printre dânșii, despărțindu-se coloana lor între cele două laturi ale străzii”. Tensiunea acumulată în rândul ambelor tabere avea să se declanșeze brusc, când mai erau doar câțiva pași până la poarta cazărmii, undeva, în flancul stâng al coloanei pompierilor. Atunci s-a produs o busculadă între aceștia și soldații turci, care, până atunci, îi provocaseră tot timpul pe români.
Glonțul, pornit din pușca slt. Dincă Bălșan, s-a “slobozit” parcă de la sine: împușcătura a marcat dezlănțuirea luptei. O primă salvă a tunurilor otomane a făcut multe victime printre pompieri. Văzând aceasta, bravul căpitan Pavel Zăgănescu a strigat memorabilul său ordin: “Pe tunuri copii, că ne prăpădesc”. În frunte cu slt. Dincă Bălșan și sergentul Petre Buzdugan, câțiva viteji au reușit să captureze de la turci două piese de artilerie, producându-le acestora zeci de morți și răniți. Dat fiind însă covârșitoarea superioritate numerică a inamicului, era evident că acțiunea cutezătoare a pompierilor n-avea sorți de izbândă. Nevoiți să se retragă, pompierii, alături de camarazii lor infanteriști, au continuat eroica lor rezistență împotriva oștirii otomane.
Bătălia din Dealu Spirii purtată împotriva trupelor contrarevoluționare otomane a evidențiat legătura strânsă între pompieri și popor, hotărârea corpului de cadeți și a trupei de a respinge agresiunea străină.
Animați de dragostea de țară, pompierii au dovedit, pe timpul încleștării: vitejie, curaj, măiestrie în rezolvarea oportună a situațiilor de luptă, capacitate de luptă ridicată și spirit de sacrificiu în inegala confruntare cu inamicul.
Un participant la evenimentele vremii sintetiza rolul ofițerilor pompieri astfel: “Pompierii, sub comanda unor ofițeri ca Zăgănescu, Deivos și Statrotescu deveniseră arma cea mai inteligentă a poliției Capitalei”.
Apreciind sacrificiul eroilor din Dealu Spirii, unde au căzut aproape 100 de pompieri militari, primul Parlament al României acordă, în anul 1860, pensii de viață participanților la eroicul atac, precum și nou instituita medalie “PRO VIRTUTE MILITARI”.
La rândul său, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, le-a adus omagiul posterității, prin acordarea la 13 septembrie 1863, a Drapelului de Luptă pompierilor militari din București. În anul 1901, pe Dealul Spirii, a fost inaugurat Monumentul Eroilor Pompieri, eveniment ce a reunit în jurul său, pe ultimii 17 veterani ai istoricei bătălii.
În acel emoționant moment, Președintele Consiliului de Miniștri, D.A. Sturza avea să spună: “sângele acestor credincioși a ridicat neamul întreg și vânjos, plin de încredere în sine și în viitor! Nu se poate uita de poporul român că impulsiunea mișcării de redeșteptare din 1848, strigată prin fapta eroică din 13 septembrie, a reînviat și s-a refondat simțământul despre datoriile noastre către patrie”.
13 septembrie – simbol al jertfei și iubirii de țară –
Anul revoluționar 1848 va consacra pentru totdeauna virtuțile patriotice și jertfa de sine – de această dată pentru idealurile democrației și independenței – ale pompierilor militari. Nici nu se vindecaseră rănile sinistrului din martie 1847 când, la 13 septembrie 1848, sângele ostașilor pompieri din București și al infanteriștilor, a înroșit cazarma din Dealul Spirii și împrejurimile sale.
Toate sursele istorice, martorii oculari, contemporanii bătăliei, apreciază în unanimitate, că majoritatea jertfelor (din cei peste 100 de morți și tot atâția răniți) au fost date de pompieri, ei aflându-se în vâltoarea încleștării.
Un șir de evenimente istorice ulterioare a consacrat actul eroic al pompierilor militari. Veteranilor de la 1848 li s-a acordat prima decorație militară românească – „Pro Virtute Militari”, înființată de marele domn al Unirii de la 1859, Alexandru Ioan Cuza. Tot ca o recunoaștere a eroismului pompierilor, data de 13 septembrie 1863 a fost aleasă pentru înmânarea noilor drapele de luptă Oștirii Țării. Batalionul de pompieri București (înființat încă din 1861) primind primul drapel de luptă chiar din mâna domnitorului.
Recunoașterea faptului că 13 septembrie 1848 este unul dintre cele mai semnificative momente din tradițiile de luptă ale armei pompierilor a fost unanimă și împărtășită de toți istoricii, indiferent de epocile și regimurile politice prin care a trecut țara.
Drept urmare, ziua de 13 Septembrie a fost sărbătorită din totdeauna ca fiind „ZIUA POMPIERILOR DIN ROMÂNIA”, însă a fost legal oficializată după război, fiind prevăzută prin Legea 121 / 1996, privind organizarea și funcționarea Corpului Pompierilor Militari, dar și prin Hotărârea Guvernului 1490/2004, pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Inspectoratului General pentru Situații de Urgență.
Niciodată capitolul din Istoria Națională dedicat anului revoluționar1848 nu a făcut abstracție, indiferent de vremuri, de sângeroasa și inegala confruntare dintre ostașii Companiei de pompieri din București și o coloană a armatei otomane.
Atunci au căzut la datorie aproape jumătate din efectivele pompierilor, Dealul Spirii devenind, prin această tragică luptă de arme, un simbol al luptei și iubirii de țară.
Căpitan Pavel Zăgănescu – Eroul din Dealul Spirii
Eroul Bătăliei din 13 septembrie 1848, căpitanul Pavel Zăgănescu, s-a născut la Râmnicu Sărat, în anul 1815, într-o familie modestă. La vârsta de 15 ani îmbracă haina militară, ca junker în armata națională, iar după absolvirea școlii tânărul sublocotenent este repartizat la Regimentul 2 infanterie București, unde trece succesiv prin toate gradele ierarhice militare. În anul 1844, prin Decret domnesc, ia ființă prima „Roată” de pompieri din București, unde ofițerul, împreună cu alți colegi, era încadrat la comanda unui pluton. Patru ani mai târziu, în anul 1848, Pavel Zăgănescu era numit la comanda pompierilor militari bucureșteni. Devotat revoluției de la 1848, simpatizant al ideilor revoluționare și admirator al lui Nicolae Bălcescu, la 1 iulie 1848 ocupă cazarma de infanterie și eliberează Guvernul provizoriu, arestând pe coloneii Odobescu și Solomon, care încercaseră să înăbușe revoluția. Pentru curajul și devotamentul său, a fost înaintat la gradul de locotenent, iar în august 1848 la cel de căpitan. Pus în gardă de I.C. Brătianu, prefectul Poliției Capitalei, că la 13 septembrie 1848 un corp de oaste otomană urma să ocupe Bucureștiul, căpitanul a decis ca împreună cu 150 de subordonați să ocupe cazarma de infanterie din Dealul Spirii și să bareze coloana lui Kerim Pașa spre centrul capitalei. Profitând de deruta inamicului, își face loc până în fața intrării în cazarmă, dinspre Izvor. Starea tensionată a trupelor produce declanșarea bătăliei, iar în crâncena încleștare au murit 200 dintre otomani, dar și 80 de soldați pompieri și 2 ofițeri.
Căpitanul Pavel Zăgănescu a fost urmărit de turci și de regimul instaurat, a fost arestat și întemnițat la Văcărești. Abia după un an și jumătate, ministrul de justiție Grigore Grădișteanu, care prezida Înalta Curte Criminală, a dat verdictul de nevinovăție și căpitanul a fost eliberat. În 1852, domnitorul Barbu Știrbei a acceptat reînscrierea lui Pavel Zăgănescu la Roata de pompieri. Căpitanul a continuat a-și servi țara, fapt pentru care a fost înaintat la gradul de maior, apoi la cel de colonel, reușind în scurt timp să facă Roata de pompieri din București un adevărat corp de elită.
Din 1861 și până în 1864 a fost inspector al graniței Dunării, între 1868 și 1870 prefect la Poliției București, iar între anii 1870 și 1874, deputat. Ca om politic, colonelul Pavel Zăgănescu avea deviza „Onoare și libertate!”.
S-a stins din viață la 31 iulie 1897. În memoria acestui erou, Școlii militare de Subofițeri pompieri din Boldești i s-a conferit numele de „Căpitan Pavel Zăgănescu”.
(După „Istoria pompierilor militari”, București ediția 1996)
Comentariile sunt inchise.