În ultima ședință a Cenaclului Pheonix, din 16 iunie a.c., Doamna Maria Sârbu a surprins asistența cu cinci poezii, despre care am spus, din capul locului, că sunt texte provocatoare, care te pun pe gânduri.
Redau titlurile: Solar apele Borcei se cheamă, Zarea, De-aș fi fost, Și o ating, De-o fi, cu mențiunea că numai titlurile incită la un comentariu, pe care îl voi face la locul potrivit. Aceste poezii stau foarte bine alături de cele comentate anterior, atât prin formula estetică adoptată de poetă, cât și prin dramatismul existențial exprimat. Formula estetică este aceea a versului liber sau alb, poeta nu agreează rigorile versului clasic, armonios ritmat și rimat. Nu este în constatarea noastră un reproș, ci, dimpotrivă, o semnalare a opțiunii. Cât privește tematica poeziilor, acestea se dezvoltă pe dramatismul existențial. Altfel spus, poeta cultivă o lirică a condiției dramatice a vieții.
Rămânând în cadrul observațiilor generale, exprim, de data aceasta mai apăsat, că și aceste texte poetice refuză, într-o mare măsură, rigoarea semnelor de ortografie și punctuație, care, vrând-nevrând, delimitează structurile frazeologice, facilitează lectura și așează textul într-o coerență a exprimării. Ori, practica de a ignora ortografia are semnificația sa. Oricât ar fi de modernă sau postmodernă, această practică obligă cititorul să facă, pe cont propriu, delimitările sintagmatice corespunzătoare, ca o primă condiție a unei lecturi inteligibile. Și, cum textele poetice ale Doamnei Sârbu lasă deschisă delimitarea lor frazeologică în mai multe variante, cititorul, mai puțin avizat, se întreabă, pe bună dreptate, ce vrea, în fond, să exprime poeta. Lectura unor asemenea texte nu este ușoară și prima reacție a cititorului este aceea de a le abandona. Plecând de la această realitate, nu cred că este riscantă afirmația, că poeziile Doamnei Sârbu nu se adresează cititorului obișnuit sau neavizat, ci, dimpotrivă, ele sunt pentru un cititor avertizat. Mai atragem atenția și asupra faptului că, dacă efortul cititorului de a coerentiza textele nu se regăsește în intențiile neexprimate ale poetei, identificarea și preluarea mesajului artistic este marcată de o evidentă relativitate. Vreau să mai spun că și în cazul operelor deschise mai multor interpretări se impune rigoarea ortografiei și discuția ar putea continua cu exemple din marile creații.
Înainte de a intra în comentariu pe text, țin să menționez că în aceste poezii se regăsesc elemente de suprarealism, ba chiar de ermetism, exprimări ușor convulsionate, și, nu mai puțin, creații lingvistice, adică cuvinte noi, pe care nu le găsim în dicționar, dar care sporesc misterul din text.
Primele două poezii, în ordinea citată mai sus, sunt pasteluri, dar care nu mai seamănă sub nici un aspect cu pastelul tradițional, tip Vasile Alecsandri, reverie lirică în fața naturii. Le apreciez ca structuri lirice de meditație și contemplare a poetei în relația ei vizionară cu natura. Nu este greșit să le apreciem ca pasteluri postmoderne.
Sintagma aceasta „solar apele Borcei se cheamă”, conține în sine imaginea unui spectacol acvatic, în care forma verbală reflexivă, se cheamă, implică multiple conotații.
Dacă primul vers: „O,seară a ierbii!”este o evidentă invocație admirativ-contemplativă, suficientă pentru a sugera sentimentul de comuniune al poetei cu măreția naturii, celelalte versuri propun imaginea unui spectacol erotic al naturii, un spectacol de dimensiuni cosmice:
„Solar apele Borcei se cheamă
la mal
și maluri s-adulmecă în jocul înserării
și păsări în ape s-aruncă cu ciocul”
Nu numai apa se cheamă la mal, dar și pământul, malurile s-adulmecă în jocul înserării. Imaginația lirică a poetei este impresionantă. Să percepi și să exprimi liric reciproca adulmecare erotică a valurilor, iată o imagine rară și în poezia de vârf.
Cititorii acestei poezii se vor gândi, cu siguranța, la multe din textele lirice ale lui Lucian Blaga, în care natura este animată de un fior erotic. Textul acesta, coerent liric până aici, se ermetizează în secvența următoare:
„și largul cel larg crepuscul solar
vântul își frânge
arc al înserării
umbră din arc,semiarc
și ochiul spre plinul tăcerii…”
Versurile sunt semnificative pentru imaginația lirică a poetei, mesajul, însă, rămânând să-l intuiască sau să-l presupună cititorul. Finalul readuce în prim plan ideea din titlu și din invocația din primul vers. Nu știu ce aș mai putea spune, în afara faptului că, eu consider această poezie o creație lirică remarcabilă.
A doua poezie, Zarea, este tot un pastel, sugestia de a o defini ca pastel este implicată în titlu. Zarea, sau sinonimul orizont, sau întindere sau nemărginire, este percepută de poetă într-o relație de intimitate și integrare. Descrierea lirică, din aceste versuri, confirmă observația noastră.
„zarea devorând verdele copt
aurul galben al câmpiei
ca o hiperbolă-soare
lumină fluidă sângele meu”.
Contemplând zarea și resimțindu-ți sângele ca o lumină fluidă, nu știu ce poate fi mai convingător liric, decât ideea integrării ființei umane în ritmurile și esențele naturii.
După această imagine lirică, deplin reușită estetic, poeta face o nouă demonstrație de ermetism până la incoerența unor versuri. Nu pot să traduc mesajul acestor versuri într-un limbaj pentru toți:
„oglinzilor de care
cu ochii verzi și albaștri,căprui
și iar negri
vale-mi flămânzi sori de câmpuri”
Pronumele relativ care pare să se comporte în text ca un substantiv și, în această ipostază, putem intui imaginea unor care, (carele cu poveri, din poezia lui Coșbuc), în jocul luminii fluide ca reflexii a unor oglinzi. La fel de dificil este să stabilim ai cui sunt ochii și verzi și albaștri și căprui și negri. O ipoteză plauzibilă ar fi că ochii reprezintă oamenii din care. Dar dacă cuvântul care are, prin voința poetei, statut de pronume relativ cu funcția sintactică subordonatoare în frază, ochii rămân simboluri abstracte.
În poziția mediană a textului se repetă, poate inutil, poate nu, imaginea din secvența de debut. Singura justificare a acestei reluări nu poate fi decât intenția poetei de a releva profunzimea sentimentului de comuniune și integrare în biologia naturii. Cunosc experiențele ermetice din lirica românească și îmi asum afirmația că acestea nu vor avea o posteritate relevantă. Prin urmare, obligația creatorului este de a propune creații inteligibile. Nu e ușor de pătruns în laboratorul de creație al poetei. Poezia aceasta pentru a fi salvată, trebuie reprocesată. Să nu uit îmi place versul: „…vârtejurile luminii se ascund dure în mine”.
Nu-mi place absența ortografiei și nu înțeleg nici sintagma „trisine luminii”.
Poezia De-aș fi fost ne incită, mai întâi, prin titlu. Expresia aceasta este condițional-ipotetică și propune un mesaj ușor nostalgic, adică sentimentul de regret de a nu fi fost altceva decât varianta biologic umană, terestră. Titlul poeziei așează discursul liric într-un context al imaginarului ipotetic. Din primul vers poeta se regăsește într-o relație benefică cu natura, dacă mi se permite exprimarea:
„cosmosul acesta mă odihnește”, dar nu numai din perspectiva contemplativă, ci și din cea a integrării prin moarte, în perenitatea naturii. Personificat:
„senin își e cosmicul pe griul de oase”, iată o imagine lirică unică în destula poezie pe care am citit-o.
Griul de oase, ca metaforă a morții, în posesia căreia cosmicul este senin, emoționează prin triumful naturii asupra omului, astfel încât ideea perversă, promovată de o anume ideologie, aceea că omul este capabil să supună natura, apare în deplină desuetitudine. Mărturisesc că versul de mai sus, mi-a readus în lirismul meu marea poezie a lui Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
Imaginea îmbătrânirii, văzută, ca o „suflare-n pământ”, aș spune chiar, ca o respirație cu pământul, în perspectiva morții are, de asemeni, unicitate. Să revenim la nostalgia din titlu pe care o regăsim în versurile:
„…de-aș fi fost numai zi!
de-aș fi fost numai noapte”,
iar bucuria acestor nostalgii este spusă așa:
„un cosmos aş fi fost”, îi oferă poetei o altă bucurie decât cea oferită de condiția umană. Conștientizarea ideii că ființa umană nu poate ieși din interdependența cu natura și cosmicul, și exprimarea lirică a dorinței de integrare în esențele cosmice, sau posibilitatea ipotetică de a fi fost, din începutul dintâi, esență cosmică, deschide în viziunea poetei, posibilitatea unei alte eternități. Mă opresc aici, nu fără să spun, că am trăit cu bucurie șansa de a comenta mesajul liric al acestei poezii.
O altă poezie, Și o ating, are un titlu ușor cinic și conotații de obrăznicie masculină. Trecând peste titlu, poezia este o meditație pe tema relației om-cosmos, pe de o parte, și o contemplație, plină de mirare, a interdependenței dintre eul liric și cosmicitatea universului, tema pe care o regăsim nu numai în marea poezie românească, adică la Eminescu, Blaga, Bacovia, Nichita Stănescu și nu numai. Exprimarea lirică a acestei teme pune cititorul într-o ușoară dificultate.
Prezența pronumelui personal El și Ea, cu majuscule, sugerează un posibil dialog, dar definirea identității lui El și Ea este ușor confuză. Nu este limpede cine este Ea. Poate fi Calea Lactee, tot așa cum poate fi umbra Căii Lactee, sau și una și alta, sau, surprinzător, Ea apare ca o „cale a întâmplării”. Eul liric nu se identifică nici cu El, nici cu Ea. Dar nici despre El nu pot să spun cu certitudine, cine este. Poate fi Cerul, sau, extrapolând, cosmosul. Nu știu dacă este corect să luăm pe El și Ea ca repere a masculinului și femininului din lumea cosmică. Între El și Ea nu se întâmplă nimic. Ei par să reprezinte un cosmos neerotizat, sau în afara unei asemenea relații.Ea ,„umbra Căii Lactee” și El „aurul rotund al învederii”, fără să înțeleg această esență de aur rotund al învederii, rămân simboluri ale cosmicului. Eul liric îl găsim în situația de a o atinge pe Ea, (ideea din titlu), în ipostaza de noapte și umbră, resorbită de Calea Lactee. Acesta este scenariul liric, dar este regizat și exprimat artistic neconvingător. Poezia trebuie regândită și reabilitată.
Ultima poezie, De-o fi, ne situează, prin acest titlu, într-un evazionism liric. De-o fi, ce? Putem imagina multiple variante, dar toate rămân sub semnul incertitudinii și ipoteticului. Cititorul, pentru a se regăsi în bucuria lecturii, este provocat să-și imagineze variantele posibile ale lui de-o fi.
Varianta de a scăpa de perspectiva morții nu se justifică. În versul incoerent : „din forță luminii, mă afund a trup”, rețin doar sintagma mă afund a trup, care, alături de alta „mă tac în mine”, îmi sugerează un dramatism al unei implozii afective și spirituale, în fapt moartea, și prin moarte integrarea în mineralitatea naturii, devenind în acest mod, „memorie de stâncă”, dar nu oricum, ci „îndelung”, în „neîndeajunsul afund”. Cred că prin moarte devenim, într-un fel, memorie a naturii. Mi-e foarte greu să înțeleg cum ar fi valorificată memoria naturii, și de către cine, atât timp cât toți, cei de azi și cei de mâine și cei dintotdeauna viitorului, sunt predestinați să îmbogățească memoria de stâncă a naturii. Dar să nu disperăm. Împotriva morții și a memoriei naturii, în care ne vom integra, și, oricum, degeaba ne mai întristează ideea, rămâne creația. În cazul de față, poezia Doamnei Maria Sârbu, cu plusurile și minusurile ei.
prof. Victor Gaidamut
SOLAR APELE BORCEI SE CHEAMĂ
O, seară a ierbii!
umbra se abate sub faldul unui vânt polar
solar apele Borcei se cheamă
la mal
și maluri s-adulmecă în jocul înserării
și păsări în ape s-aruncă cu ciocul
și largul cel larg crepuscul solar vântul își frânge
arc al înserării
umbră
din arc, semiarc
și ochiul spre plinul tăcerii…
solar apele Borcei se cheamă la mal
în tine, seară a ierbii…
ZAREA
zarea devorând verdele copt
aurul galben al
câmpiei ca o hiperbolă-soare
lumină fluidă, sângele meu
oglinzilor de care
cu ochi verzi ăi albaștri,căprui și iar
negri.
valea-mi-flămânzi sori de câmpuri
de sol
desăvârșire-n desăvârșită fluidă lumină
sinele
abisul peste zare
pământul din seve-n tulpinile-zare
zare devorând verdele copt
aurul galben al
hiperbolei-soare
lumină fluidă, sângele meu…
…vârtejurile luminii se ascund dure în mine
visul în sine
sunt singur pe drum
trisine luminii.
ȘI O ATING
ca un cer
ca un cer ce-și cară umbra se arată Calea Lactee
în El
aurul rotund al învederii
sacră
geneza neatinselor sfere.
…ca o secetă
peste sol roditor
cosmic
se înalță noptatică umbra
Ea, calea-ntâmplării…
și o ating
o ating secetă în sol roditor
pe Ea…
…în El, aurul rotund al învederii
sacră
geneza neatinselor sfere.
și sunt
sau nu sunt
noapte resorbându-mă umbra de Cale Lactee.
DE-O FI
de-o fi
eu scap.
și scap diminețile.
din forță luminii,mă afund a trup
mă tac în mine
îndelung neândeajunsul afund
să mă pătrundă.
memorie de stâncă.
DE-AȘ FI FOST
cosmosul acesta mă odihnește os trecerilor vaste
senin își e cosmicul pe griul de oase
îmbătrânirea, ca o suflare-n pământ…
și-mi dă umbra adâncă,umbra de sunt
și-o iarbă veche și verde sub vânt
și toate ma pasă…
…de-aș fi fost numai zi!
…de-aș fi fost numai noapte!
…un cosmos aș fi fost!
Până unde umbra întunericului bate
Comentariile sunt inchise.