UN POET ORGOLIOS ȘI NU NUMAI

Media 6:25 pm - 9 mai, 2016 Comentariile sunt închise pentru UN POET ORGOLIOS ȘI NU NUMAI

Gabriel DinuÎntr-o epocă de inflație lirică, protocolul critic de întâmpinare este obligat să funcționeze cu discernământ și decentă seriozitate. Cu discernământ pentru a identifica textele cu potențial artistic și cu seriozitate, asumându-și curajul deciziei de a sancționa și respinge textele inepte artistic. Practicând în cadrul acestei exigențe se poate depăși riscul evaluărilor excesiv subiective și ajunge mai repede la definirea identităţii artistice a aspiranților la gloria eternă prin literatură. Dacă inflaţia literară poate duce creația în derizoriu, datoria criticii de întâmpinare rămâne aceea de a face ordine valorică în spațiul poeziei.

Având fixate aceste repere, am procedat la lectura poeziilor lui Gabriel Dinu. L-am cunoscut ca elev și după o consiliere artistică, dacă mă pot exprima astfel, ne-am reântâlnit după destui ani și, surpriză, mi-a oferit o mapă cu peste 60 de texte poetice, cerându-mi să le citesc și să exprim impresiile. Câteva dintre aceste poezii au apărut, cu ani în urmă, în revista Viața Românească. Gabriel ar dori să le publice într-un volum de debut.

După lectura poeziilor, propun următoarele observații.
Gabriel Dinu are talent, dar în egală măsură are și orgoliu și înclin să cred că orgoliul poetului îi poate afecta, într-un fel sau altul, textul. Am în vedere ideea că orgoliul l-ar putea împiedica să-și exprime identitatea artistică. Preocupat de cultivarea și exprimarea nemărturisită a orgoliului, cred că îi scapă uneori esența mesajului. În susținerea acestei afirmații, supun atenției textul intitulat Autobiografie:
Tânar?
Poet?
Român?
În viață.
Un text cu asemenea titlu consider că ar fi necesar să evidențieze identitatea artistică a poetului dar, Gabriel, interogând cuvintele poet și român, trădează un sentiment de incertitudine a ceea ce își dorește să devina adică poet și, mai cu seamă, poet român.
Trecând peste acest gest de incertitudine, facem observația că textele propun o tematică diversă, atât de diversă încât pot susține că nu au unitate tematică.
Gabriel Dinu exprimă mesaje frondiste sau poate numai cinice. Exprimând convingerea că „cele mai utopice idei/și cele mai adevărate/apar la beție/’’, (eu nu agreez această idee), lansează certitudinea „Eu cred că însuși Isus Hristos/a fost făcut într-un moment de euforie alcoolică/”
Frondant și cinic îl văd și în poezia Scrisoare ție, (evident către iubită), în care motivează că nu a putut veni la întâlnirea pentru bizarul motiv că a fost să depună mărturie împotriva cuiva care „urinase pe mașina poliției’’.
Nici perspectiva nu pare fericită. Poetul se teme și cere iubitei să se roage ca el să nu mai fie de față când altcineva va urina pe o altă mașină a poliției. În acest mesaj îl văd și ironic, dar navând și exprimarea iubitei nu putem spune ce valori animă iubirea lor.
Pe tema iubirii sunt și alte poezii: Vis, Am să te caut, Spune, Mă dor, Adio. Nota caracteristică a acestor poezii este romantismul, evazivitatea sentimentului și situarea în circumstanțe mai mult sau mai puțin semnificative. Un exemplu :
„Te-am visat.
Erai tu.
Și pe mine m-am visat.
Eram eu.
Ca-n viață.’’
Poetul își așteaptă iubita „în locul unde morții nu mai vin’’ și unde ‘’doar vii mai turbează insistent,’’. Așteptarea nu este una obișnuită, nu se întâmplă oricum, ci, (de reținut imaginea), ’’Te-am așteptat atât de lent,/acolo pe o frunză de pelin’’.
Comunicarea prin iubire se realizează într-un mod inedit: „Ți-am așteptat tăcerea într-o seară’’.
Mâinile iubitei au darul de a desena în aer “imaginea unei lumi incredibil de perfecte”, dar numai atât, ceremonialul încheindu-se prin plecarea ei imprevizibilă, atât de imprevizibilă, încât uită să spună „la revedere’’.
Într-o asemenea situație lirică poetul declară: „Amintirea ta nu mai poate / nici măcar să mă doară’’, și se consolează cu ideea că ‘’de trădat au trădat/ și Dumnezeu și dracul ’’.
Ideea de comunicare prin iubire este sugerată admirabil în versul: „întinde-mi mâna și glasul’’! dar „tăcerile’’ par să copleșească armonia dorită a cuplului, pentru simplul motiv, crede poetul, că „ele (tăcerile) sunt singura posibilitate de supraviețuire cu subtilitățile lumii. ’’Nu-i mai rămâne decât șansa din versul declarativ: „am să te caut ‘’.
O poezie, precum Ars poetica, are titlul în contradicție cu mesajul. Dorind să-l văd angajat într-un proiect de creație bine articulat, poetul mărturisește :
„Am învățat pe de rost moartea
Și permanent o repet
Pentru a nu-i uita ritmul
Farmecul, destrăbălarea.’’
Mai aproape de artă poetică este textul intitulat Poezia. Poezia este propusă ca expresie a celor mai tulburătoare probleme ale existenței:
„Poezia, dacă o scrii,
te transformă în lacrimi scrise,
Dar dacă încetezi s-o mai scrii
Devii lacrimi nerostite’’.
Mesajul acestui catren mă duce cu gândul la Octavian Goga și,  nu mai puțin la Tudor Arghezi.
Poezia ca lacrimă scrisă, iată un program de creație pe care l-aș sugera poetului să-l ilustreze cu consecvență. Condiția umană în postmodernitate are convulsiile și crizele ei specifice. Ilustrarea lor în creație ar putea situa bine poetul în spațiul public.
Alte poezii avertizează asupra faptului că poetul se simte în afara unei generații, un orfan „care, de când se știe și-a căutat generația. Într-un târziu, regăsind-o, trăiește o dezamăgire profundă: ‘’am găsit-o idioată și confuză ‘’.
Neasumarea destinului individual, are semnificația neimplicării, semnificația unei crize existențiale: „mă ascund de mine, în alții ’’.
Cu această practică nu mai poți fi util nici generației tale și nici celor viitoare, iar mesajul poetic rămâne nesemnificativ.
Preocupat de ideea plecării: „plec, voi intra cu trupul în adâncuri/iar mâinile mele vor deveni aripi întinse la cer’’, și cu certitudinea că „vine și moartea’’, Gabriel trăiește un acut sentiment de inadaptare. Mai are, în viziunea lui o Soluție titlul altei poezii, ieșirea din casă. Pentru „chiriașul lui Dumnezeu” ieșirea din casă ca primă parte a soluției este de salutat, dar integrarea în lumea postmodernă mi se pare a fi în afara gândirii raționale. A umbla pe stradă în mâini este, în egală măsură, expresia unui gest de sfidare a acestei lumi, sau expresia unei incapacități de adaptare.
Poetul are obsesia armonizării visului cu realitatea. Copil fiind se visa clawn, iar în prezent s-ar putea visa om politic, dar nu un om politic oarecare, ci unul cu distincție morală, „care demisionează când trebuie”.
La ce ar mai folosi să spunem că nu mai avem asemenea oameni publici?
În poezia Opriți-vă, poetul devine imperativ și cere semenilor să nu mai jignească copii și poeții. Copii jigniți „Vor simți o durere acută în toate venele inimii„ iar poeții ar rămâne la stadiul de copil toată viața’’. Dacă acest comportament necivilizat față de copii și poeți există în realitate, subscriem apelului.
Cochetarea poetului cu visul, ca și revolta împotriva abuzului comportamental mă provoacă să-l văd pe Gabriel o structură romantică, dar, când el se autodefinește “ca om care crede deopotrivă în privighetoare și în cucuvea, dar care nu aderă la nici una”, intuiția mea se clatină. Iau cuvintele privighetoarea și cucuveaua ca metafore simbol, una pentru o lume a cântecului și armoniei, cealaltă pentru previziunile întunecate și înțeleg că ele formează unitatea duală frumos-urât din existența noastră. Ca poet poți omagia frumosul, armonia, cântecul, tot așa cum poți repudia urâtul, dar a nu adera la nici una dintre aceste dimensiuni ale existenței umane, echivalează cu un nonsens. Refuzându-se companiei privighetorii sau a cucuvelei, poetul se regăsește în dorul „de toți necunoscuții, cunoscuții de pe lume, de oamenii din șapte vieți’’. Această nostalgie pentru lumea și oamenii dispăruți, ni-l înfățișează pe Gabriel ca un neosimbolist, dar șansele, de afirmare a unui noeosimbolist într-o lume postmodernă sunt greu de previzionat. Nostalgia poetului pentru cei dispăruți nu este compensată de contextul actual în care „căruța cu prieteni e astăzi jumătate goală, jumătate paie’’. Altfel spus, poetul e un însingurat încât se ascunde de sine în alții, ca să reamintim mesajul poeziei Transplant. Cu acest statut social, nu ne mai surprinde nici evocarea sintagmei eminesciene Memento mori, literaturizată astfel:
„Amintește-ți că vei muri,
Da chiar vei muri’’,
Iar mulți dintre cei care-l vor plânge o vor face și din deznădejdea că mortul nu a murit și în locul lor.
Într-o ipostază onirică, ilustrată în poezia cu titlul Onirism, exprimă o consolare, desigur iluzorie. Visând moartea morții, prin deducție logică, poți crede că ești veșnic.
Din jocul cu cuvintele, atfel agreabil, poetul revine la certitudinea absolută “ca și ei aștept să mor’’ dar ceremonialul înmormântării va fi unul neobișnuit, pentru că „atunci toți vor dansa fără remușcări, fără reflecții adânci, și, mai ales, fără riduri’’. Imaginea dansului dezlănțuit, ca ingredient al ceremonialului înmormântării, ne trimite cu gândul la practicile dacice și nu numai.
În versurile lui Gabriel există și accente sociale. În viziunea lui societatea, lumea „de fapt nu e lume,/doar o improvizație/improvizată/‘’ iar în această structură improvizată ne lipsesc reperele valorice pentru că:
„Trecutul e vis
Prezentul ne minte
Viitorul ne-nșeală, iar „lucrurile simple sunt tot mai complicate ‘’.
Din realul acestei lumi fac parte și nebunii care „asemeni nouă ,mănâncă și se roagă”, dar care spre deosebire de oamenii obișnuiți „când nu sunt luați în seamă/au curajul suprem/și urlă pe stradă”.
O asemenea realitate convulsionată, poate chiar traumatizată, este pusă pe seama faptului că la facerea lumii, „la început a fost cuvântul: Du-te dracului „rostit de Adam în vremea când din coasta ruptă din dânsul „se ivea Eva”.
Intuiesc în poezia lui Gabriel ideea că suntem de la început predestinați unei existențe în dezordine, unui regim absurd represiv.
A fi român nu este pentru poet un motiv de mândrie, pentru că „în România, țară aflată în Europa de Est,/mamele-și fluieră ca pe câini copii pe stradă/când aceștia o zbughesc înainte”.
Nici condiția socială a poetului nu este de invidiat, iar “în cadrul ultimei dezbateri televizate/nu s-a declarat nimic/în legătură cu intrarea în iarnă/a poetului”.
Marginalizat “poetul va merge în mâini pe stradă/fără remușcări și fără mănuși/”. Pe el, poetul, pe care îl regăsesc și în ipostaza nebunului „nimic nu-l va putea salva”, nici „seringile de unică folosință”, nici „psihologiile la modă,nimic”/Și „până la urmă nebunul/va muri din dragoste/în fața fabricii de pâine.”
Gabriel la 43 de ani, este șomer dar rămâne orgolios în ipostaza de Pegas al poeziei.
Rețineți versurile:
Mă cheamă Pegas
Și cândva am zburat
peste munți interziși vouă.
M-am sărutat cu ploile, cu vântul
cu norii cu zăpezile.
………………………………………………..
Mă cheamă Pegas, lumina mea
e prea orbitoare pentru voi.
Mă cheamă Pegas. Bună seara!
Nu e totul pierdut. Mai există o consolare din perspectiva ironic-tristă, lângă câinele cu ochi albaștri.
După ce le-a mulțumit celor care-l jigniseră (probabil la Centrul de Șomaj), poetul „a ieșit în stradă,/unde îl aștepta un câine/cu ochii albaștri și puri”. L-a mângâiat și l-a luat în brațe crezând că e Dumnezeu. Nu mai văzuse asemenea ochi la nici un om.
Exprimarea poetului este coerentă și expresivă. Opțiunea pentru versul liber îi oferă posibilitatea exprimării în structuri verbale mai puțin riguroase, dar nu mai puțin purtătoare de mesaj. Nu are complexe în a se exprima.
Capabil să-și dedubleze eul liric, poetul se regăsește în varii ipostaze.
Nu pot încheia comentariul meu decât așa: Gabriel ai talent. Coagulează-te în esențele tale lirice, fixează-te în repere valorice incontestabile, acceptă că trăiești într-o lume postmodernă bântuită de spaime și crize și scrie-ți discursul poetic cu certitudinea că vei fi cunoscut şi apreciat de lumea literară bună.

prof. Victor Gaidamut

 

***    ***    ***    ***    ***   ***    ***

                    Poezia

Poezia dacă o scrii te transformi

În lacrimi scrise.

Dar dacă încetezi s-o mai scrii

Devii lacrimi nerostite,multe lacrimi

***

    Câinele cu ochii albaștrii 

După ce le-ai mulțumit

celor care te jigniseră,

ai ieșit în stadă.

Unde te aștepta un câine cu ochii

albaștrii și puri.

L-ai mângâiat și l-ai luat în brațe

crezând că e Dumnezeu.

Nu mai văzuseși asemenea ochi

la nici un om.

Nici n-aveai cum,

de-atâți ochelari,de-atâtea batiste.

***

Opriți-vă!

Numai jigniți copiii și poeții!

Primii vor simții o durere, acută

în toate venele inimii.

Ceilalți rămân la stadiul de copil

toată viața.

***

       Soluție

Nu-mi rămâne decât să ies

afară din casa

care nu e a mea

(nu vă mirați

sunt chiriașul lui Dumnezeu)

și să încep să umblu pe stradă

în mâini.

Astfel n-aș realiza decât o contopire

a visului cu realitatea.

Când eram mic mă visam clawn.

Dar dacă totuși nu voi reuși

O să-mi reiau seria visurilor

și poate

mă voi visa om politic

care demisionează când trebuie.

***

             Pegas

Mă chamă Pegas

Și cândva am zburat

Peste munți interziși vouă.

M-am sărutat cu ploile,cu vântul,

Cu norii,cu zăpezile.

Soarele era și el pe acolo

ca element de decor,în așteptare.

Mă cheamă Pegas lumina mea

E prea orbitoare pentru voi.

Mă cheamă Pegas,bună seara!

***

Căruța cu prieteni

Căruța cu prieteni e astăzi

Jumătate goală,jumătate paie.

Pe mulți i-am gonit mai demult

Cu biciul.

Câțiva mai curajoși

Au mers o stație sau două

apoi au coborăt,

luând-o repede la fugă.

De necrezut și totodată de crezut,

căruța cu prieteni

e jumătate paie,jumătate nu e.

***

Autobiografie

Tânăr?

Poet?

Român?

În viață.

Comentariile sunt inchise.