Editura Humanitas a publicat lucrarea cercetătorului, în ale istoriei, Cristian Vasile intitulată Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953. Cartea a apărut în seria „Istorie contemporană” cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi este onorată, dacă mă pot exprima astfel, cu o prefaţă semnată de Vladimir Tismăneanu care atenţionează „despre o reuşită istoriografică scrisă cu pasiune, curaj şi sagacitate”.
Autorul şi distinsul lui prefaţator s-au cunoscut în 1998, în cadrul unei reuniuni-dezbatere pe întrebarea: A fost diferit regimul comunist din România?
Studentul, pe atunci, Cristian Vasile îi solicită lui Vladimir Tismăneanu un autograf pe volumul acestuia, proaspăt apărut în ediţia românească, cu titlul Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Haval.
Întâlnirea a fost de bun augur şi a generat o prietenie profesională benefică pentru amândoi.
Regăsindu-se în aceiaşi „comunitate epistemică”, demersurile lor ştiinţifice se regăsesc în bibliografia de specialitate pentru înţelegerea regimului comunist.
În 2004 tânărul istoric cerceta cu rigoare ştiinţifică politicile culturale ale regimului comunist: un prim rezultat al acestei cercetări este cartea cu titlul evocat în debutul acestui comentariu.
Înainte de a deschide comentariul meu despre această lucrare, fac menţiunea că autorul a continuat cercetarea ştiinţifică „recidivând” cu un nou discurs istoriografic intitulat „Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu – 1965-1974”, apărut tot la Humanitas, în 2014, pe care aş dori să-l comentez altădată.
Revenind la lucrarea în discuţie, mărturisesc, din capul locului, că am fost surprins în mod plăcut şi benefic, în acelaşi timp, de conţinutul introducerii. Pentru a fi cât mai util cititorilor, Cristian Vasile realizează o trecere în revistă a mai multor lucrări de istoriografie, pe diferite aspecte, dedicate regimului comunist.
Expertiza acestei introduceri evidenţiază, pe de o parte, complexitatea fenomenului comunist, iar pe de altă parte, „legitimitatea” multiplelor puncte de vedere în abordarea temei comuniste, puncte de vedere uneori contradictorii, alteori tendenţioase, funcţie de situarea în context istoric a fiecărui autor.
Cristian Vasile semnalează cu bucurie profesională lucrările care marchează „despărţirea de reflecţia diletantă, după ureche, fără consultarea surselor primare” şi cu nemărturisită nelinişte lucrările care perpetuează concepte inadecvate sau exprimă poziţii extremiste, ultranaţionaliste.
Interesante sunt şi precizările pe care autorul le face privind elaborarea lucrării.
Procesul conceperii şi elaborării s-a derulat pe parcursul a mai multor ani iar „unele capitole şi subcapitole ale cărţii au apărut în diverse periodice academice” între anii 2004 şi 2009.
Lucrarea a fost redactată în cadrul Programului România şi Europa în secolul XX, iar autorul mărturiseşte că a „beneficiat de sugestiile – bibliografice şi de altă natură – ale colegilor” implicaţi în program, cărora le evocă numele şi le mulţumeşte. Beneficiind de o bursă de cercetare pe care i-a acordat-o Institutul Cultural Român, Cristian Vasile, a avut „acces la numeroase lucrări şi izvoare relevante” aflate în Arhivele Naţionale ale SUA, „cu precădere rapoartele diplomatice americane privind viaţa culturală românească de la sfârşitul anilor 1940 şi din anii 1950.
Am ţinut să semnalez acest aspect cu atât mai mult cu cât „până în primăvara anului 2007, în ţară accesul la documentele Comitetului Central al Partidului Comunist Român – Secţia Propagandă şi Agitaţie a fost mult restrâns”.
Nemulţumit de realitatea că „declasificarea documentelor purtând antetul Secţiei Ideologice a Comitetului Central s-a făcut într-un mod incomplect”, autorul avertizează asupra faptului că „nu este exclusă în viitor modificarea anumitor perspective” în evaluarea istoriei comunismului din România.
Evaluarea mea pe acest capitol evidenţiază utilitatea lecturii, atât pentru cititorul de rând, dar mai cu seamă, pentru profesionistul cultural şi pentru profesorul de umanioare.
Lucrarea lui Cristian Vasile se întemeiază pe o bogată bibliografie şi pe un substanţial aparat critic ceea ce o detaşează de lucrările superficiale.
Precizând că „scopul acestui volum este acela de a încerca să surprindă procesul de impunere a unei noi culturi în domenii precum literatura, teatrul, artele plastice, muzica, cinematografia, învăţământul” demersul autorului vizează nu numai recuperarea memoriei dramatice a culturii la instaurarea comunismului, cât mai ales ordinea documentară a acestei memorii.
Epoca investigată, 1948-1953, precizează autorul „a stat sub semnul contactului ideologic deplin şi al aplicării servile a tezelor jdanoviste” în sfera culturii.
Să amintim cititorilor că Andrei Alexandrovici Jdanov (1896-1948) a fost principalul aghiotant al dictatorului de la Kremlin I.V. Stalin, care a operaţionalizat în practica revoluţionară de ideologizare a culturii directivele acestuia.
Jdanovscina sovietică, adică campania de ideologizare a culturii va fi preluată şi aplicată, fără discernământ valoric, în statele satelite ale Uniunii Sovietice, printre care şi România, unde, după cucerirea puterii politice de către comunişti s-a pus şi problema creării unei culturi de tip nou, chipurile superioară, ca parte componentă a orânduirii speciale impusă de Moscova.
Consider epoca dintre anii 1948-1953 ca cel mai dramatic segment din istoria întemeietoare a comunismului din România, iar actorii principali ai timpului, primul ministru Petre Groza, Iosif Chisivarschi, Leonte Răutru, Ofelia Manole, Nicolae Moraru şi nu numai, conştienţi de zestrea culturii ca formă de propagandă comunistă au acţionat pentru transformarea acesteia în „armă puternică în mâinile clasei muncitoare”, cu alte cuvinte, în cultură totalitară, ideologizată.
Pentru impunerea controlului comunist asupra culturii şi realizarea revoluţiei culturale s-au elaborat noi legi, a presei, a învăţământului care au determinat restructurări instituţionale şi aşezarea lor în subordinea Ministerului Propagandei şi a controlului de partid, iar Direcţia de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central a devenit forul suprem de control şi îndrumare a culturii române.
Subordonată principiilor stalinisto-jdanoviste, cultura română a epocii a suportat consecinţele aberante ale naţionalizării, centralizării şi planificării, urmând ca în acest context de ideologizare să se acţioneze, cu program, pentru formarea omului de tip nou.
Sunt convins că memoria colectivă a acestei epoci este marcată de goluri de informaţie şi din acest punct de vedere, demersul istoriografic al lui Cristian Vasile are meritul de a fi, mai cu seamă, restitutiv, în limita informaţiei la care a avut acces, iar evaluarea şi asumarea trecutului nu se poate realiza decât prin cunoaşterea lui totală.
Lecturând cartea, cititorul va înţelege că anii investigaţi istoriografic reprezintă epoca de stalinizare profundă a României, o epocă dramatică în care s-a deturnat sensul normal al istoriei, concomitent cu afectarea gravă a imaginii unor mari personalităţi ale culturii, între care evocăm pe Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Lucian Blaga şi nu numai.
Totodată, va conştientiza şi faptul că devine cunoscătorul unui spectacol diabolic al interferenţei dintre istoria mare şi impersonală a epocii cu istoria mică şi personală a principalilor actori, istorie benefică pentru unii, deprimantă pentru alţii.
În finalul acestui comentariu depun mărturie că am citit cartea din nevoia de cunoaştere. Lectura a fost benefică şi m-a ajutat să înţeleg că numai prin aşezarea trecutului pe semnificaţia documentului istoric putem proceda la evaluarea lui corectă.
Pe Cristian Vasile îl văd ca pe un reper valoric al istoriografiei actuale iar cartea lui un titlu de referinţă al bibliografiei domeniului.
Victor Gaidamut
Comentariile sunt inchise.