Am în faţă textul unei comunicări ştiinţifice, susţinută în aprilie 2003, în cadrul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă” de către, studentul pe atunci, Marius Cazacu. Textul a ajuns în mâinile mele după ce tatăl lui Marius, Paul Cazacu a citit pe Media Călăraşi, comentariul meu intitulat O CARTE DE REFERINŢĂ: STRANIA ISTORIE A COMUNISMULUI ROMÂNESC (şi nefericitele ei consecinţe)
L-am cunoscut pe dl. Cazacu la vremea studenţiei lui şi îmi apărea în postura unui adevărat bărbat, angajat cauzei militare. În imaginaţia mea îi proiectam o carieră de mare prestigiu în slujba patriei, dar n-a fost să fie şi o spun cu un sentiment de regret.
Titlul comunicării „Comunismul – O lecţie neînvăţată” este pe cât de provocator, pe atât de derutant. Nu cred că e o ruşine sau o dezonoare să recunosc că la citirea titlului, prima idee care mi-a trecut prin cap a fost aceea că mi s-a oferit un text nostalgic, presupunând că, în măsura, în care lecţia comunismului ar fi fost bine învăţată, nu s-ar fi ajuns la „spectacolul” prăbuşirii din decembrie 1989.
Nici conversaţia cu Paul Cazacu nu m-a avertizat, în vreun fel, asupra mesajului comunicării. Destul de indecis în a exprima opinii evaluative clare la comentariul meu, s-a rezumat la îndemnul de a citi comunicarea ştiinţifică a fiului. Replica mea, la citirea textului, a fost asta: utopiile nu trebuie învăţate, ci trebuie abandonate.
Am citit comunicarea cu o curiozitate sporită şi cu gândul de a face o severă evaluare critică dacă mesajul ar fi fost nostalgic.
Lectura mi-a confirmat că prima intuiţie pe care am exprimat-o în legatură cu acest text a fost fundamental eronată. Mesajul comunicării este acesta: „nu vrem să ne vindecăm de CIUMA ROŞIE” şi este rostit la 18 aprilie 2003 de soldatul Marius Cazacu care nu peste mult timp, deşi angajat într-o carieră militară, a părăsit, se pare, definitiv ţara, stabilindu-se în Germania.
M-am bucurat să stiu că Dl. Profesor Lucian Boia îl cunoaste. Ştiu de la tatăl său, că studentul l-a cunoscut şi l-a audiat pe marele istoric.
Revenind la comunicarea în discuţie, o spunem, fără reţinere, că este elaborată în spiritul metodologiei de cercetare ştiinţifică şi se întemeiază pe o bibliografie care, la vremea studenţiei mele, ne era interzisă.
Pentru viziunea interpretării, argumentele bibliografice şi, nu mai puţin, pentru mesajul propus, această comunicare merită vizibilitatea internetului, şi multumesc pe această cale, lui Mirel Tudorache pentru acordul de a fi postată alături de comentariul meu.
Prof. Victor Gaidamut
******************************************
COMUNISMUL – O LECŢIE NEÎNVĂŢATĂ
În eseul său despre Max Weber, Karl Jasper relatează următoarea conversaţie între Max Weber şi Joseph Schumpeter:
„Cei doi s-au întâlnit într-o cafenea de la Viena, de faţă fiind Ludo Moritz Hartmann şi Felix Somary. Schumpeter a subliniat satisfacţia pe care i-a pricinulit-o revoluţia socialistă din Rusia. De acum înainte, socialismul nu se va mai mărgini la un program scris pe hârtie, va avea viaţă proprie.
La asta, Weber, pradă unei mari agitaţii, a răspuns că, în stadiul de dezvoltare la care se află Rusia, comunismul constitue o crimă virtuală, că luând-o în această direcţie va ajunge la o mizerie fără precedent şi la o catastrofă.
«Chiar aşa se va întâmpla», a răspuns Schumpeter, «dar ce experienţă de laborator extraordinară!» «Un laborator unde se vor îngrămădi munţi de cadavre», a răspuns Weber cu ănfrigurare. «Acelaşi lucru se poate spune despre orice sală de disecţie», a replicat Schumpeter.”1
Schimbul acesta de replici se situează la începutul regimului bolşevic, căci Weber a murit în 1920. Aşadar, unii din cei mai mari sociologi şi economişti ai secolului XX erau de acord că nu trebuie să-şi facă iluzii în ceea ce priveşte comunismul şi că trebuie să-i dezvăluie înclinaţiile către crimă. Asupra unui punct nu erau totuşi de acord: spre deosebire de Weber, Schumpeter mai nutrea încă o iluzie, anume că eşecurile şi crimele comunismului vor servi drept lecţie umanităţii. În calitatea lui de economist, Schumpeter credea că falimentul ar însemna respingerea doctrinei. Weber ştia însă că nici o utopie nu se simte vreodată infirmată de propriu-i faliment.
Euforia democratică apărută la sfârşitul anilor ’80 a oferit o consolare morală apărătorilor, puţini la număr, ai liberalismului şi democraţiei politice. Idealul lor de democraţie i-a izolat şi i-a făcut să nu fie prea bine văzuţi, iar acum acest ideal al lor este considerat demodat. Prioritatea democraţiei a fost înlăturată într-un mod absurd în numele unor priorităţi considerate a fi mai concrete: dezvoltarea economică, justiţia socială, egalitate materială şi culturală, pace în lume, lupta împotriva imperialismului (sinonim pentru politica externă americană) şi împotriva „răufăcătorului capitalism”.
După 13 ani de la sfârşitul dominaţiei comuniste, ne vedem puşi în faţa unei contraofensive purtate de o parte a populaţiei şi chiar de politicieni şi intelectuali, contraofensivă ce are în vedere înlăturarea şi răsturnarea concluziilor care, în 1990, păreau să decurgă în chip evident din prăbuşirea comunismului şi, în general, din eşecurile socialismului. Problema cu care se confruntă partizanii uitării crimei utopice este de a deturna sau a evita atacul ce le va elimina ideologia din istorie, permiţându-le totodată să-şi păstreze rolul în comedia puterii şi în spectacolul cultural.
Metodele, patru la număr, găsite de comunism pentru a se reabilita sunt, în ordinea importanţei lor pentru neocomunişti, următoarele: revenirea la „adevăratul Marx”, adică readoptarea principiilor marxism-leninismului; punerea sub acuzaţie a liberalismului care, o dată cu spulberarea stavilei comuniste, este liber să-şi extindă dominaţia exclusivă; s-a pus surdină anticomunismului, negându-se toate acuzaţiile de genocid ce i se aduc; condamnarea nazismului şi exprimarea cotidiană a ororii de nazism, ce-i serveşte comunismului drept zid de apărare împotriva analizei atente la care ar putea fi supus.
<‘ Karl Jasper, Three Essays: Leonardo, Descartes, Max Weber, Harcourt, Brace and World, New York, 1964, p. 222.>
Pentru a combate demersul, poate, cel mai periculos al neocomunismului, acela al reabilitării socialismului teoretic, este nevoie să descoperim imperfecţiunile sistemului său ideologic.
Termenului de ideologie, ce iniţial desemna studiul formării ideilor, în sensul simplu de reprezentări mentale, îi este imprimat, de către Marx, sensul, pe cât de bogat, pe atât de confuz, în care-1 folosim astăzi. Ideologia a devenit, în teoria marxistă, ansamblul noţiunilor şi valorilor destinate să justifice dominarea unei clase sociale de către alta. Din punctul de vedere al comuniştilor ideologia nu ar fi altceva decât minciună, dar care nu exclude sinceritatea de vreme ce clasa socială beneficiară crede sincer în propria minciună. Este ceea ce Engels a numit „falsa conştiinţă”. În sens larg, putem include în ideologie nu numai concepţiile politice şi economice, dar şi valorile morale, religioase, familia, dreptul şi chiar sportul.
„Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă”2, astfel îşi începeau Marx şi Engels cartea lor Manifestul Partidului Comunist, carte ce avea să fie unul dintre documentele de plecare în realizarea „totalitarismului cel mai favorizat”. Având în spate 2000 de ani de opere utopice, cei doi pun bazele socialismului teoretic, enunţând adevăratele principii ale acestuia, principii ce nu au fost violate nici de Stalin, nici de Mao atunci când aceştia şi-au pus în practică genocidurile: ele au fost, dimpotrivă, aplicate de ei cu o scrupulozitate exemplară şi cu o fidelitate desăvârşită faţă de litera şi spiritul doctrinei.
Ideologia comunismului are câteva elemente cheie cum ar fi egalitatea, lupta de clasă, democraţia proletară, omul nou, maşina statului şi chiar termenul de ideologie. Aceste elemente sunt accentuate în toate operele doctrinarilor comunismului, ele urmărind un singur traseu acela al gândirii unice.
Pentru ca proletariatul să devină clasă dominantă, Marx nu vede decât o singură soluţie aceea a luptei de clasă, pe care proletariatul o va înfăptui în următorul mod: „Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mâinile statului… La început, acest lucru nu se poate face, fireşte, decât printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze…”3 Ca tabloul, modului brutal în care aveau să se înfăptuiască revoluţiile socialiste, să fie complet, Marx ne propune zece principii după care se va face trecerea la dominaţia proletară:
„1. Expropiera proprietăţilor funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
- Impozitul progresiv ridicat.
- Desfiinţare dreptului de moştenire.
- Confiscarea proprietăţilor tuturor emigranţilor şi rebelilor.
- Centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de
stat şi cu monopol exclusiv. - Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului.
- Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea
pământurilor după un plan comun. - Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi
pentru agricultură. - îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri având ca scop înlăturarea treptată a
opoziţiei dintre sat şi oraş. - învăţământ public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub
actuala ei formă. îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc, etc.”4
<2 Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Ed. Nemira, 1998, p. 10; 3 ibid l,p. 30;
4bid l,p. 31>
Chiar dacă spunea că vine să aducă mai multă democraţie, sub forma ei socialistă de „democraţie proletară”, comunismul respinge ideea de drept privat, pentru că aceasta ar însemna recunoaşterea individualităţii şi implicit a liberalismului burghez.
În cartea sa The Omnipotent Government, Ludwig von Mises, unul dintre marii economişti vienezi emigraţi din pricina nazismului, făcea o paralelă între cele zece măsuri de urgenţă preconizate de Marx în Manifestul Partidului Comunist şi programul economic al lui Hitler: „Opt puncte din cele zece au fost îndeplinite de nazişti cu un radicalism care l-ar fi încântat pe Marx”5. Pornind de la acesta afirmaţie vom vedea în continuare care sunt asemănările dintre cele două ideologii socialiste ale secolului XX.
Comunismul a văzut în necesitatea combaterii nazismului explicaţia aderării la ideologia lui, dar aceasta nu este decât o impostură pentru că ele nu se aseamănă doar prin consecinţele criminale ci şi prin originile lor ideologice. Faptul că nazismul şi comunismul au comis fiecare genociduri comparabile prin amploarea lor, chiar dacă nu şi prin pretextele lor ideologice, nu se datorează unei convergenţe nefireşti sau unei coincidenţe întâmplătoare, ci se datorează unor principii identice, adânc ancorate în convingerile fiecăruia şi în modul lor de funcţionare.
Studiul textelor marxiste neepurate ne relevă, de exemplu, scrie George Watson, că „genocidul este o teorie proprie socialismului”6. în 1849, Engels chema la exterminarea maghiarilor ridicaţi împotriva Austriei. El oferea revistei Neue Rheinische Zeitung, condusă de prietenul său Karl Marx, un articol răsunător, a cărui lectură va fi recomandată de Stalin în 1924, în Bazele leninismului. în articolul respectiv, Engels îndemna nu numai la exterminarea maghiarilor, ci şi a sârbilor şi a altor populaţii slave, ca şi a bascilor, a bretonilor şi a scoţienilor. Vedem astfel că exterminarea nu este o idee proprie nazismului, justificarea genocidului, a purificărilor etnice şi a statului totalitar – prezentate drept arme legitime, indispensabile pentru succesul revoluţiei şi apărarea înfăptuirilor sale – găsindu-se chiar la izvoarele cele mai autentice ale gândirii socialiste, la cei mai vechi doctrinari ai ei.
O altă asemănare între nazism şi comunism o reprezintă caracterul lor conspiraţionist şi secretomania, ceea ce a dus la crearea unor aparate de stat de genul SS-ului ori Cekăi. Orice sistem politic totalitar instituie inevitabil un mecanism represiv care vizează nu numai eliminarea disidenţei politice, ci şi a oricărei deosebiri între comportamentele individuale. Societatea socialistă ştie că nu se poate reconcilia cu varietatea, ea este adepta unei singur mod de viaţă, cel bazat pe gândirea unică.
Toate regimurile totalitare au în comun faptul că sunt ideocraţii, adică dictaturi ale ideii. Aici apare singura diferenţă între cele două ideologii, dacă nazismul, bazat pe criteriul rasei, era un totalitarism direct (a anunţat de la început ce vrea să facă), comunismul, bazat pe marxism-leninism, este un totalitarism utopic (a anunţat opusul a ceea ce vrea să facă), lucru care 1-a făcut mult mai periculos.
Comunismul promite abundenţa şi dă naştere mizeriei, promite libertatea şi impune sclavia, promite egalitatea şi ajunge să fie cea mai inegalitară societate, „nomenklatura” reprezentând o clasă privilegiată cum nici societăţile feudale n-au cunoscut-o. Promite respectul pentru viaţa umană şi procedează la execuţii în masă, promite accesul la cultură al tuturor şi dă naştere unei abrutizări generalizate, promite „omul nou”şi transformă omul într-o fosilă. Capcana unei ideologii totalitare mediate de utopie e mult mai greu de zădărnicit decât aceea a unei ideologi directe fiindcă, în sistemul gândirii utopice, faptele reale nu dovedesc niciodată fidelilor că ideologia e falsă.
Pentru a înţelege sistemul comunist, ce a terorizat timp de jumătate de secol România, şi ai demonstra originile staliniste, criminale, este de ajuns să studiem planul de comunizare trimis de la Moscova a doua zi după instalarea Cabinetului Groza. Planul este conceput după modelul planului lui Marx, pe care îl respectă aproape în totalitate :
<5 von Mises, L., The Omnipotent Government, The Rise of the Total State and Total War,
Brace and World, New York, 1964; 6George Watson, The Lost Literature of Socialism, The Lutterworth Press, Cambridge, 1998>
„A. Realizarea reformei agrare se va face prin confiscarea loturilor mari şi ruinarea moşierilor.
- Desfiinţarea actualei forme de organizare a armatei şi formarea unei noi armate pe baza diviziilor Tudor Vladimirescu şi Avram Iancu (aceasta din urmă staţionând încă în Rusia), precum şi a ofiţerilor ce activează acum pe teritoriul sovietelor.
C.Lichidarea tuturor băncilor prin organizarea unor atacuri asupra Partidului Naţional Liberal, ai cărui membri deţin mare parte din aceste bănci.
- Micile ferme trebuiesc desfinţate pentru a-i priva pe ţăranii posesori de terenuri de
pământul şi animalele lor. Acest lucru va duce la absorbţia lor în sistemul agricol colectivizat. - Abdicarea Regelui şi trimiterea în exil a familiei regale.
- Desfiinţarea companiilor import – export ce desfăşoară contracte cu Statele Unite şi
Marea Britanie şi canalizarea exporturilor româneşti către Uniunea Sovietică şi statele satelit. - Abolirea partidelor istorice prin arestarea, asasinarea şi răpirea membrilor lor.
- Organizarea unui sistem poliţienesc constituit pe modelul N.K.V.D. – ca o „miliţie populară”.
- Trimiterea populaţiei rurale în industrie. Dezvoltarea industriei în România.
- Nici unui cetăţean străin nu i se va permite să intre în România, cu excepţia celor care vin din statele aflate sub influenţa Rusiei”7.
Urmărind acest plan se poate da o explicaţie situaţiei dezastruoase în care se afla ţara noastră la momentul decembrie ’89.
Realitatea contemporană ne prezintă câteva aspecte, ce mulţi nu ar dori să le vadă, care ţin de supravieţuirea unor reminiscenţe ale ideologiei comuniste după prăbuşiră sa oficială din 1989. Dacă ţări precum China, Vietnamul, Coreea de Nord sau Cuba nu vor să-şi recunoască falimentul ideologic şi natura generatoare de crime a regimurilor aflate la conducere, mult mai gravă este pasivitatea ţărilor democratice, care aprobă aceste regimuri şi chiar le susţin economic aparatul de stat muribund, prelungind agonia a mai mult de un miliard de oameni. „Pol Poţii” contemporani sunt primiţi la cel mai înlt nivel ca oaspeţi de onoare şi o întreagă lume occidentală caută să-i facă să se simtă cât mai confortabil atunci când aceştia îi vizitează locurile de recreere. Dar oare ştie această lume că cei pe care îi aclamă şi îi admiră sunt torţionarii semenilor lor, care au avut nenorocul de a se naşte pe teritoriile statelor criminale?
Un episod dramatic din istoria universală îl constitue marea foamete din 1998 în care s-a aflat, prin bunăvoinţa conducătorilor comunişti, Coreea de Nord, ce a făcut, conform datelor experţilor, aproximativ 1 000 000 de victime, dintr-un total de 8 500 000 de locuitori cât avea ţara. Contrastul dintre lumea şefilor nord-coreeni şi cea a supuşilor lor mă face să îmi amintesc de celebrul pasaj din Ferma animalelor ale lui Orwell, unde şefii comunişti „mai egali decât ceilalţi”, se ghiftuiesc în timp ce poporul crapă de foame.
E nevoie de timp ca aceste imposturi să dispară. Ele vor dăinui atâta vreme cât în viaţa noastră intelectuală şi în comunicarea noastră, vor figura la loc de cinste toţi cei care au aprobat cândva oroarea. E lesne de înţeles de ce aceştia ascund adevărul, demersul lor ascultând de motive rudimentare: autoprotecţia şi fuga de a-şi asuma trecutul.
În încheiere vreau să prezint acea „lecţie” pe care, cel puţin din punctul meu de vedere, românul contemporan nu a învăţat-o.
Vechea meteahnă a socialismului, numită egalitarism, nu a dispărut din gândirea românului. Fiind dezamăgiţi că democraţia nu le mai asigură acel climat, relativ stabil, oferit de comunism, cel puţin din punct de vedere profesional, românul a găsit de cuvinţă să se răzbune pe liberalismul abia abia format în România postcomunistă. Ceea ce nu a înţeles românul contemporan este faptul că libertate există, dar nu există şi egalitate, el nu a înţeles că orice societate este inegalitară. Inegalităţile societăţii pot proveni fie din deosebirea între performanţelor indivizilor, fie din disparităţile între avantajele acordate de stat, sau, mai simplu spus, din zidul ce-i separă pe cei care posedă unul sau mai multe privilegii de stat de cei ce nu posedă nici un avantaj.
<7 National Archives, Washington D.C. 871.00/3 – 1345>
Nomenklaturistul devine bogat fiindcă relaţiile lui politice îl fac să acceadă la preşedenţia unui mare monopol de stat, sau poate vegeta într-un consiliu de administraţie, graţie unei funcţii fictive ce nu constitue însă mai puţin un privilegiu. Bill Gates a devenit cel mai bogat om din lume datorită spiritului său inventiv, fără să fi avut vreodată nevoie de vreun privilegiu, în sensul precis şi literar al termenului.
într-o societate în care inegalităţile nu rezultă din competiţia de piaţă, ci din deciziile statului sau din agresiuni corporatiste ratificate de stat, aşa cum este a noastră; marea artă economică constă în a obţine ca puterea publică să-1 prade pe cel de alături, dacă se poate fără ca acesta să afle la cine merg sumele ce-i sunt luate. De aici situaţia actuală a României, în care circa o jumătate din populaţie trăieşte din banul public, direct sau prin persoane interpuse, şi în care cealaltă jumătate achită singură impozitele cele mai grele.
Problema românului este că s-a adaptat, după cincizeci de ani de comunism, acestui sistem clientelar al statului oligarhic şi ş-a uitat avântul cu care începuse să facă paşi spre democraţie înainte de al doilea război mondial.
Aceasta este, din punctul meu de vedere, „marea lecţie neînvăţată” a umanităţii secolului XXI, nu vrem să ne vindecăm de „CIUMA ROŞIE”. Ţineţi minte că sub masca binelui, ispita totalitarismului este o constantă a spiritului uman, în cadrul căruia a fost şi va fi întotdeauna în conflict cu aspiraţia către libertate.
stud. sg. Marius CAZACU
Bibliografie:
- Karl Jasper, Three Essays: Leonardo, descartes,Marx Weber, Harcourt, Brace and World, New York,1964, p. 222.
- Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Ed. Nemira, 1998, p. 10,
ibid 1, p. 30,
ibid 1. p. 31.
- von Mises, L., The Omnipotent Government, The Rise of the Total state and total War, Brace and World, New York, 1964.
- George Watson, The Lost Literature of Socialism, The Lutterworth Press, Cambridge,1998
- National Archives, Washington D.C.871.00/3-1345
Comentariile sunt inchise.