La 15 ianuarie 2017 s-au împlinit 167 de ani de la naşterea celei mai reprezentative personalităţii a spiritualităţii noastre, Mihai Eminescu. Cu trecerea timpului, vedem din ce în ce mai mult în Eminescu, un om polivalent, nu numai poetul nepereche dar şi un prozator de valoare universală comparabil cu Novalis, Hoffman şi Edgar Allan Poe, un dramaturg care a conceput din temelii proiecte vaste şi un publicist de o mare probitate şi puritate a conştiinţei. Nimeni nu s-a preocupat ca el de soarta poporului român iar naţionalismul său era un naţionalism cu măsură, un naţionalism firesc ce nu avea nimic în comun cu şovinismul şi xenofobia aşa cum a fost uneori denaturat şi tendenţios interpretat. După cele 10 volume scoase sub genericul „Eminescu omul deplin al culturii româneşti” apărute în 2004 la grupul editorial „Seculum”, nu demult, a fost definitivat şi marele proiect al Academiei Române referitor la creaţia eminesciană/publicându-i inclusiv creaţiile neapărute în manuscris. Acest lucru dar și lucrarea lui D. Vatamanciuc ”Publicistica lui Eminescu apărută la Ed. ”Minerva” în 1996 ne permite să facem unele referiri la activitatea de jurnalist. În studiul „Influenţa austriacă asupra românilor din provincie” apărut în „Convorbiri literare” la 1 august 1876, cu privire la viaţa politică a epocii sale, Eminescu spunea: ”…partidele la noi nu sunt partide de principii ci de interese personale”. Există oare vreo diferenţă între atunci şi azi?
Un alt adevăr publică în articolul „Simptome de bizantinism” apărut în „Timpul” din 1878 unde afirma printre altele: „cauza proprie a relelor noastre însă, e lipsa de cultură adevărată”. Ideea unităţii naţionale a românilor este una centrală la Eminescu şi afirmă clar în acelaşi studiu din 1 august 1876, punându-şi următoarea întrebare: ”de aceea, să ne întrebăm fără părtinire cum întâlnim pe poporul nostru în istorie?” constatând cu regret că „îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru”. Aceeaşi temă o trata mai pe larg şi în articolul „Misiunea noastră ca stat” apărut în „Timpul” din 2 noiembrie 1879.
Aşa cum spunea Ovidiu Ghidirmic, laureat al Academiei Române, în revista „Lamura” din 2005: ”publicistica eminesciană este de o tulburătoare actualitate”. Rândurile scrise parcă ar fi scrise astăzi.
Publicistica sa este magma fierbinte a operei eminesciene. La timpul său, nimeni nu a fost mai preocupat şi de soarta românilor din afara graniţelor ţării. Într-o serie de studii şi articole foarte documentate din punct de vedere istoric apărute în „Convorbiri literare”, „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, Eminescu se ocupa de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de aromâni şi de meglenoromâni care, în perioada medievală formau cea mai numeroasă populaţie din Peninsula Balcanică afirmând în studiul „Românii Peninsulei Balcanice” că: ”nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice şi în Munţii Albaniei, în Macedonia, în Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia,în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa până dincolo de Nistru”.
Această dragoste faţă de istorie i-a fost accentuată de Nicolae Densuşianu, cel care ne-a lăsat „Dacia preistorică” şi care 1-a găzduit o perioadă de timp la Sibiu. întâlnirea celor doi avea să marcheze puternic educaţia şi evoluţia sa ulterioară inclusiv respectul faţă de istoria dacilor. Românilor din Basarabia le dedică un serial de studii apărut în cursul lunii martie 1878 în ziarul „Timpul”, toate determinându-1 pe Nicolae Iorga să afirme mai târziu: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoaşterea trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui nu avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei”. Într-un manuscris al său (m.2264) s-a găsit o frază esenţială ca un testament: „Dar, naţia românească are o singură şiră a spinării şi un singur creier” sau cum spunea într-o altă însemnare: ”Suntem români şi PUNCTUM”.
Mircea Eliade în „Studiul despre Eminescu şi Haşdeu” îl considera pe Eminescu teoreticianul prin excelenţă al românismului şi al naţionalismului românesc. Recent, în eminescologie, i s-a atribuit calitatea de teoretician al pan-românismului, întrucât a elaborat o adevărată doctrină. Ovidiu Ghidirmic dar şi alţi mulţi eminescologi îl consideră pe deplin justificat, el fiind creat după aceleaşi tipare ca a pangermanismului, panslavismului, sau paneuro-penismului. Paneuropenismul, noţiune acum la modă, nu anulează sintagma de „identitate naţională” ci dimpotrivă, o întăreşte. Nu o dată, prozatorul şi publicistul Eminescu simţea că prin scrisul său trebuie să tragă de mânecă o conştiinţă adormită sau atitudini făţarnice ale celor care conduc neamul românesc, în cest sens redăm un fragment dintr-un articol al său: „umplerea parlamentului şi a funcţiilor cu noi fanarioţi de provenienţă proaspătă, falsificarea vieţii intelectuale şi politice a poporului prin capete de formaţiune hibridă, incapabile de o activitate intelectuală, toate acestea se impun vederii; autohtonul simte că nici limba mici înclinările, nici maniera lui de-a vedeai nu pot fi reprezentate de cranii cu un dram de creier supus ramolismentului. Studii cranioscopice comparative ar fi de folos, şi tineretul Facultăţii de Medicină şi-ar câştiga un merit comparând încăperea jcubică a unui craniu în adevăr daco-romanic cu strâmtoarea acelor scorburi găunoase în care rezidă sterilitatea intelectuală şi perfidia partidului roşu.”
La 25 ianuarie 1902, Titu Maiorescu preda în patrimoniul Academie Române „lada” cu manuscrisele eminesciene. În 1930, Nicolae Iorga numea această avuţie ca fiind „monument naţional întrucât orice rând din Eminescu merita să fie tipărit”. În 1939, după 6 ani de cercetări începea o primă construcţie a acestui monument, autorul fiind Perpessicius, continuat cu volumele VII-XVI de către Al. Oprea, D. Vatamaniuc şi Petre Creţea.
Acum avem realizat întregul monument de Academia Română, lucrare de proporţii, unică, de o valoare nemaiîntâlnită.
Constantin Mitulescu
Comentariile sunt inchise.