Drumul nostru şerpuieşte prin câmpie
străjuit de plopi bătrâni.
În crengile lor, oamenii îşi lasă adesea
gândurile, singurătatea, visele –
este un vechi itinerar
drumul de jos şi drumul de sus.
Învăluiți în pulberi de gânduri
trec pelerinii cu durerile scrise pe frunte,
visătorii cu sufletu-n spate.
Din când în când, un vânt
ca din lună bătând,
agață umbrele plopilor şi visele noastre,
singurătățile duium
şi le preface- n poeme nescrise.
Trist e să mergi pe acest drum
când se-ntunecă luna
şi-n voaluri negre se ascunde umbra
pe partea lui nevăzută.
Cărarea se face ca puntea de-ngustă
şi-ncepe ca o tăcere din umerii tăi.
În cercuri coboară drumul prin vine,
parcă spre nicăieri.
Cu degete nesfârşite duci mâna la tâmplă
şi gândul îți cade cuvânt.
În spațiul dintre drum şi umbrele plopilor
nu mai ai margini –
eşti seară, eşti însuşi drumul
care respiră şi îşi deschide arterele.
Dincolo de meterezele plopilor
cad visele ca nişte stele pe câmp.
Încă o zi se stinge
în roşu aprins spre apus.
Alunecând pe inele de timp,
obosiți, confuzi şi singuri,
oamenii caută calea pe google,
deşi Dumnezeu n-a murit încă.
Adevărul rămâne ascuns în vin
şi într-o lumină albă.
Şi nu există alte certitudini,
doar îndoială amară
şi nu există niciun răspuns,
doar o ultimă întrebare
a unui nefericit prinț danez,
chemat cu sirena unei salvări
Dumnezeu coboară cu milă printre oameni.
Un om fumează și
rotocoale de vise alunecă linistit
în aerul în care deja e seară.
Umbra mea tăcută
stă lipită de zid.
Şi dacă m-ai iubit sau nu, mai are azi vreo importanţă
Şi câte zări ne-au depărtat punându-ne la o distanţă?
Atâtea toamne au trecut cu frământările nebune…
Pe o cărare ne-am pierdut şi-ntr-un vacarm făcut de lume.
De m-ai iubit cândva, de mult, în marea ta de nebunie
Şi în zvâcnirea de atunci o clipă doar ai vrut să fie,
Şi m-a durut şi a trecut nebunul simţ de multă vreme,
Ce bine c-ai plecat să-ţi uit nenumăratele blesteme!
Dacă regret sau nu, acum, ce rost mai au să ne regrete
Acele nopţi ce le-am pierdut cu fel de fel cu câte feţe,
Suntem bătrâni şi petrecuţi prin viaţa asta cântărită
Şi amintirile vorbesc şi-a lor tristeţe definită.
Şi dacă m-ai iubit, sau nu, mai are azi vreo importanţă?
De mai iubit cândva, demult, doar cerul pune în balanţă
Şi nu mai vreau să ştiu nimic de tine şi de a mea soartă,
Nu vreau să ştiu ce am pierdut, şi nu vreau să fiu supărată.
Poate aşa ne e mai bine
Să spargem singuri mori de vânt,
Eu rătăcită, tu prin lume,
Dar amândoi pe-acest pământ.
Eu calc noroiul, tu prin pietre,
Ne mai visăm din când în când,
Mai mângâiem luna pe plete,
Îi prindem raze luminând.
Ne întrebăm sub cerul tainic
Și aşteptăm răspunsuri vii,
Ne vin în tonul lor amarnic,
Murim încet spre a trăi.
Simţim în noi ceva de veghe,
Ne este somnul pârjolit,
Atingem ce nu e pereche,
Un trup străin şi rătăcit.
Poate aşa ne e mai bine
Să spargem singuri mori de vânt,
Tu nu mai eşti, nici eu cu tine,
Suntem noroi pietrit mărunt.
Comentariile sunt inchise.