Meditaţie
12.03.2014
Când Lumina îmi sărută sufletul
Clopoţeii gândului îmi trezesc
Fluturi, cristalini, de cuvinte,
Ce-mi aduc nectarul florilor de cer,
Cu gust de lună plină,
De culoarea mierii topite
În simfonia indescriptibilă a stelelor.
Când Lumina îmi atinge esenţa
Îmi întind limitele peste limp,
Şi mă contopesc în armonia
Cântecului sirenelor, mării de neant,
Şi sunt una cu ritmul sunetului divin,
Ce se amestecă într-un tot incomensurabil.
Atât de prezent încât,
Din floarea mea de lotus, ţâşneşte
Integrarea într-un absolut, esenţial
Topirii lacrimilor în roua dimineţii
Acestui veac, în care, dualitatea încă există!
Portret
Ai gustul lacrimei de trandafir,
Şi buze roşii de cireşi amare,
Sărutul tău – atingeri de zefir –
E un balsam de flori, spre condamnare!
Ai ochi adânci de cer senin, în zori,
Şi pleoape albe din sidef de crin,
Ai trup de lujer, parcă rupt din nori,
Zâmbet angelic, absolut divin!
Ai multe doruri tainice-n priviri,
Iar fluturi vinovaţi, din piept îţi zboară,
Dar poţi să-ţi faci un rai, din amăgiri,
Când soarta ades, îţi dă pe dinafară!
Şi ce să faci cu-atâta frumuseţe,
De parcă o risipă ţi s-a prins în plete,
Când ai tivită viaţa-n decadenţe,
Iar paşii îţi ascund cărări secrete!…
Mut am rămas, lângă a ta faptură,
Când focul viu din mine dă să iasă,
Tot mă adap din viaţă, cu-a ta gură,
De-ar fi să mor, iubita mea frumoasă!
Păcat
Păcat că ai plecat atunci,
Când am strivit norii de stânci,
Şi-am liniştit pe braţe marea
Ca să-ţi alunge disperarea!
Păcat că ai plecat acum,
Când am tăiat salcâmul de la drum,
Şi-am rotunjit la colţuri seara,
Ca să-ţi adun în poală, vara!
Păcat că vei pleca mereu
Chiar de-ţi voi da un curcubeu,
Culori divine şi măiestre,
Fără de cer, nu ai poveste!
Iubeşte-mă
Iubeşte-mă încet,
Că să mă poţi pătrunde peste glia paternă!
Iubeşte-mă profund,
Ca să mă poţi ascunde în adâncul mării!
Iubeşte-mă curat,
Ca să mă poţi avea, în floarea dulce de cireş amar!
Iubeşte-mă frumos,
Ca să mă poţi atinge, cu inimi aurii de stele!
Iubeşte-mă sincer,
Ca un copil de flori albastre,
Să mă poţi aduce lângă îngerii trupului tău,
Ce-ţi adorm liniştit iubirea, atât timp,
Cât să mă poţi picta cu lumina din noi!
Iubeşte-mă înţelept,
Şi totul va fi o spumă a inteligenţei prolifice,
Prinsă în forma-i cizelată în perfecţiune,
De Eternitatea însăşi a Cristalului Transcendent!
Iubeşte-mă, si-atât!
Iubeşte-mă mai mult
Iubeşte-mă mai mult
Decât îţi iubeşti fiinţa toată,
Şi numai atunci vei înţelege:
De ce doare o rază ascunsă într-un nor?
De ce Raiul pe pâmânt coboară,
Iar luna îşi ascunde faţa-nbujorată de vină,
Pe-un vârf de crâng adormit?
De ce înfloresc trandafirii, în sângele tău?
Şi de ce nu dor genunchii aplecaţi
În smerenia-ţi pură, nedisimulată?
De ce cântă ciocârlia în zori
Numai pentru tine, zi de zi,
Şi de ce aleargă caii sălbatici, liberi,
Prin propria-ţi fericire, mereu?
Iubeşte-mă mai mult decât pe tine!
Şi vei înţelege totul, fără nici un cuvânt
Despre iubirea eternă din noi!
Interferenţe Eminesciene
Te am în mine, Umbră – Călătoare,
,,Sara pe deal” şi-n ,,codrii de argint”!
Dacă-am pleca din lumea asta mare,
Ar zace-un dor de ţară şi de-alint.
,,Pe lângă plopii fără soţ”
Am să-ţi adun iar – seara,
Când nici o taină, nici un hoţ
Nu-ţi va fura ,,povara”.
Când ,,Dulcea-ţi Dragoste Bălaie”
Prin codrii-ţi se dezmiardă,
În mine arde-a Ta văpaie,
Ce nu vrea să te piardă!…
,,Luceafărul” cel viu şi cel măreţ,
Pe bolţi alese şi mai mult ,,străluce”,
În ,,cercul nostru strâmt” şi fără preţ,
Lumina Sfântă-a veşniciei duce!…
Umbrită de-al tău har, să fiu şi eu,
Sub vraja lunii-n rai de policandre,
Când ,,Floarea albastră” trece-n apogeu,
În ochi adânci, cu priviri dulci şi tandre!
Şi chiar ,,Mai am un singur dor”…
Să mă aduni în Adevăr cu Tine,
Să-ţi fiu urmaş, al vieţii-odihnitor:
De mult frumos, de dragoste şi bine!
TATĂL
Nici puzderia de ,,stele”,
Şi nici ruga cea mai pură,
Nu Te pot avea în ele
Nici în minte, nici pe gură!
Nici Luceafărul din crânguri,
Nici lumina-n lumânare,
Nu ajunge în adâncuri-
-În Palatul Tău de Soare!
Nici chiar vraja dulce-a Lunii,
Nici sfinţenia din Cruce,
Nu atinge a Ta-Lume,
Ce în inimi mi Te-aduce!
Pare Edenul departe,
Dar e-atât de-aproape Raiul,
Căci pe-un Tată nu-l desparte
De-ai Săi fii, nici însuşi Traiul!…
Şi mi-e dor de Tine, seara,
Când Te chem cu însăşi viaţa,
Sau mă rog în chilioara,
Unde-i cântec dimineaţa!
Mă căiesc cu lungi suspine,
Când Te pierd pe Cale iar,
Sunt neputincios din fire,
Dar…îţi fac din flori Altar!
Nu am cum să Te cuprind,
Dar Te pot purta în mine,
Când păcatele-mi desprind,
Doar prin Voia Ta de Bine!
TU mă-mbrăţişezi cu drag,
Şi mă strângi la piept cu dor,
Pe mine Fiul-Pribeag…
Tătă Sfânt şi Iertător!
Poetul
Poetu’ a fost stropit cu rouă,
Când Dimineaţa l-a adus,
Iar inima şi-a rupt-o-n două
Ca Pâinea-Vieţii Lui Iisus!
Poetul n-are anotimpuri
În Calea sa, pe Drumul-Mare;
Din bob de grâu el face stihuri,
Să se hrănească fiecare.
Poetu’ţi plânge jalea ta
Şi-o face un altar de crini,
Sub vraja lunii, undeva,
Ţi-aduce dorul să te alini…
Poetul ţi se-aşterne-n flori
Într-un miraj cu praf de stele,
Ciupeşte-arcuşul cu fiori,
Şi-ţi dă în taină peruzele.
El ţine-n palma lui natura,
Cu flori roze de cais,
Roi de fluturi i-ating gura
Ca-ntr-un veşnic Paradis!
Poetu’ţi spune-n graiul lui,
Cum te iubeşte-n fiecare,
Chiar şi-n fructul de gutui
Poleit cu praf de soare.
El n-are aur şi nici smirnă,
Dar nici condee de aramă!
Îţi dă în dar a sa Lumină
Aşa, ca sufletul de mamă!
Poetu’ţi dă chiar fericirea
Din Flori Albe de Cristal,
Ca să-ţi afli nemurirea…
Îşi dă inima pe-un val!
Poetul zace de-a sa glie,
Pe cruci de piatră, în mormânt,
Ţi le-aduce mărturie:
Ştii ce eşti, ştiind că sunt.
Poetu’-i brav ostaş ce luptă
Cu nedreptatea-n Adevăr,
Şi chiar rănit, de-i mâna ruptă,
Scrie cu ochii săi pe Cer.
Poetu’ţi murmură doinitul
Şi-ţi spune basme, ghicitori,
Să ţii de neam, să-ţi sfinţeşti ritul:
-Să purtaţi brâul, Tricolori!
Poetul râde doar de rău,
De vicii aspre şi urâte,
Şi îţi adună cu tupeu
Păcate mari şi gânduri mute!
El chiar se crede păcătosul
Acelor maci incandescenţi,
Căci le adună tot frumosul,
Salvând cu el, neinocenţi!
Poetu’i liniştit când Nu-i:
Nici zbor, nici zbatere, nici rug,
Când e în toţi şi-al nimănui,
Când îngerii de el nu fug!
El vi se dă cu lumea toată
Şi cu păduri de portocali,
De la oceane până-n poartă,
Şi de la Anzi până-n Urali!
Poetul e supusul sorţii,
Smerit în Taină către Cer,
Poetul e deasupra morţii!
Cât sunt poeţi, neamuri nu pier!
Comentariile sunt inchise.